Gânduri din tren I

Un tren CFR și 8 persoane, toate în același loc, același vagon și același compartiment. Mă uit în jur. Nu ne cunoaștem între noi, deși majoritatea suntem câte doi.

Nimeni nu vorbește, e liniște. Peste tot sunt telefoane și laptopuri. Și gânduri.

Îmi place liniștea mai ales în tren, deși n-aș spune că îmi face plăcere să călătoresc cu trenul, nu atâtea ore și nu în condițiile unui tren din România, dar asta e cu totul altă poveste și nu despre CFR vreau să mă plâng acum. N-aș vrea să mă plâng despre nimic, de fapt. Ci mai degrabă aș vrea să plâng, gândindu-mă neputincioasă la toți din jurul nostru.

Mă uit din nou la ei și încerc să le înțeleg poveștile. Pot doar să mi le imaginez și să scriu despre ele.

Aș putea să ghicesc ce simt doar uitându-mă la chipurile lor. Dar nici atunci n-aș ști cu exactitate și nici măcar n-aș putea bănui ce poartă fiecare înăuntrul său. Mă doare până în mijlocul inimii și face înconjurul sufletului neputința de a nu face nimic pentru suferința celor din jurul meu. Nu doar pentru cei apropiați, ci pentru toți ceilalți, pe care nu îi cunosc și n-o să-i cunosc vreodată și n-o să le știu poveștile.

Îi privesc și-mi repet în gând că vreau să fie fericiți. Deși poate că sunt într-adevăr fericiți, dar eu n-aș vrea să fie un sentiment pe care îl trăiesc acum, ci întotdeauna. Știu că n-o să fie așa și mai știu că printre ei probabil sunt cei care își cară în spate o lume de luptă și suferință. Iar alții o vor întâlni – despre lume vorbesc – și o vor cunoaște mult mai deplin decât în alte dăți.

Mă macină neputința de a nu ști că lumea din jurul meu e bine, că e fericită.

Mă doare știind că suferințele unor oameni sunt adânci și greu de imaginat și de pătruns înăuntrul lor. Mă străbate un fior când știu că o mare parte din lumea asta e plămădită din durere și suferință. Iar eu sunt prea mică să le opresc, nu pot nici măcar să le vindec.

Știu doar că aș putea să am grijă de suferințele celor din jurul meu, fără să mai provoc și eu alte dureri și gânduri. Știu doar că aș putea să aduc mai multe zâmbete și bucurii în locul lacrimilor și răului pe care l-aș putea provoca. Doar că uneori mă simt prea om și provoc și eu durere, deși o detest și mă doare suferință oricărei ființe, fie și necunoscută.

Mi-aș dori să fim toți oameni. Dar nu atât de oameni încât să provocăm dureri fără apăsarea conștiinței și fără regrete.

Lucrurile rele se întâmplă de multe ori nepremeditat și fără să facem noi nimic, pur și simplu există. În mare parte noi le creăm prin acțiunile noastre. Și ar fi mai simplu dacă ne-am uita înăuntrul fiecărei ființe și ne-ar durea durerea ei, chiar dacă n-o cunoaștem, chiar dacă noi nu suferim. Cel puțin, data viitoare, când am putea să facem ceva rău, ne-ar opri puțin conștiința care a simțit lovitura provocată de suferința celuilalt în mușchiul inimii. Și ne-am gândi mai bine dacă vrem ca lumea să fie înecată în atât de multă durere…

Photo by Fabrizio Verrecchia on Unsplash

gânduri din tren
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.