Frica de întuneric, netrată în copilărie, rămâne în tine

Pe măsură ce trece vremea, realizez că o mare parte din ceea ce reprezint astăzi e un puzzle compus din o sumedenie de piese din copilărie, mai mari sau mai mici, care uneori se potrivesc perfect felului în care sunt astăzi, dar altele sunt prinse acolo forțat și nu se mai pot dezlipi. Iar în ultimele zile mi s-a întâmplat să mă confrunt cu una dintre fricile pe care le aveam și în copilărie: frica de întuneric.

De patru nopți se ia lumina. În garsoniera în care stăm, puțin după miezul nopții, în ultimele patru seri s-a luat lumina. Prima dată s-a întâmplat pe 18 aprilie, când a durat cel mai mult pana de curent, aproape o oră din câte îmi amintesc.

A doua oară a fost în seara de Paște, în jur de ora 12 sau chiar 1, când s-a ars becul din bucătărie și au sărit siguranțele (deci practic nu s-a luat lumina ca în seara precedentă). Alaltăseară jucam un joc împreună și, în timp ce mișcam pilonii pe tabla de joc, s-a întâmplat din nou „minunea” care a durat în jur de jumătate de oră, dar nu la fel de mult ca prima dată.

Ieri-seară normal, la fel ca în toate celelalte seri: dintr-odată s-a făcut beznă. Însă, din fericire, ieri n-a durat la fel de mult ca în alte dăți, undeva la 5 minute doar.

Vă imaginați că nu e deloc plăcut să fii relaxat, să râzi, să citești eventual, să te joci un joc cu iubitul sau pur și simplu să stai pe canapea și dintr-odată să fie beznă în jurul tău, să nu vezi pe unde să mergi și să te miști.

Și să fii nevoit să te schimbi în pijamale, să te mai duci și la baie să te speli pe dinți înainte de culcare, să faci și patul la lumina… telefonului. Măcar de-ar fi fost ceva romantic, la lumina lumânării, fără curent, eventual ceva foșnete în jur, doi îndrăgostiți care se îmbrățișează cu patos unul pe altul și-și jură iubire eternă în timp ce un hoț a tăiat firele dinafara casei și urmează un jaf. Sau o crimă.

Glumesc, deși scriu postarea asta în apropierea orei la care s-a luat curentul și în serile precedente, așa că ar trebui să n-o fac. Însă, e un fel de haz de necaz, mai pe românește.

Pentru că, recunosc, mi-e îngrozitor de frică atunci când se ia lumina. Deși știu că în garsoniera asta instalația electrică e foarte prost făcută, pentru că mai mereu ni se ard becurile, ni s-a întâmplat să punem mașina de spălat într-o priză și să sară siguranțele etc.

Prima dată când s-a luat lumina aici a fost cam în prima săptămână de când ne-am mutat. Eram la birou, citeam, Darius ațipise. Dintr-odată am văzut că totul a devenit întunecat în jur, așa că, fără să-mi dau seama cum, am ajuns într-o secundă de pe scaun, în pat, am sărit peste el, m-am dus în jumătatea mea de pat și îmi bătea inima puternic.

De atunci până în serile curente nu s-a mai petrecut asta. Acum patru seri, când s-a întâmplat prima dată în ultima vreme, eram amândoi pe pat, unul cu telefonul, altul cu laptopul. Știu că între noi era o carte, am dat-o imediat la o parte, m-am cuibărit lângă el și am aprins lanterna telefonului. Îmi era frică, deși nu voiam să recunosc.

În toate momentele din ultimele zile în care s-a luat curentul am căutat repede telefonul (dacă nu era în mâna mea sau lângă), am aprins lanterna, m-am simțit extrem de speriată. Știu că atunci când ne jucam, am înghesuit repede tabla de joc, cărțile și tot ce mai conține jocul în cutie, fără să țin cont cum le pun.

Îmi era frică să mă duc la baie, nu voiam să mă mai spăl pe dinți pentru că îmi era groază să stau în întuneric. Ba chiar în prima noapte în care s-a luat curentul am adormit foarte greu, mă tot uitam în jur, nu puteam să adorm, mi se părea că se aud zgomote, deși imaginația mea e foarte productivă.

Noroc că Darius mă ținea strâns în brațe, cum m-a ținut de altfel în fiecare seară, m-a liniștit, nu mi-a accentuat mai tare frica vorbindu-mi despre asta sau glumind pe seama mea. Pur și simplu m-a ținut în brațe, lipită de el, m-a calmat, m-a făcut să am mai multă încredere.

Și comportamentul față de el era mai relcalcitrant în momentele în care nu mai aveam lumină, cu toate că pe el îl amuza cum reacționam, eu eram foarte nervoasă, îl grăbeam, îl repezeam. Și-acum, tot într-o notă mai hazlie, cu haz de necaz: în perioada asta aș fi zis că ni se oferă lumină, nu ni se ia!

Totuși, gândind la rece situația din ultimele nopți, am conștientizat de fapt că panica pe care o simt atunci când este întuneric peste tot în jurul meu, când se ia lumina, e de fapt frica de întuneric pe care o resimțeam în copilărie.

Ea se numește nictofobie și este prezentă atât la copii, cât și la adulți, la cei din urmă fiind de fapt o continuare a fricii de întuneric care nu a fost tratată în copilărie.

Ceea ce, cu siguranță, s-a întâmplat și în cazul meu. Am dormit cu părinții mei când eram mică, apoi am dormit ori cu mama, ori cu mătușa mea, ori cu amândouă, ori cu bunicii mei. Asta până pe la vreo 7 ani.

Totuși, au fost niște momente în care ori am mai dormit în sufragerie, ori în camera bunicilor mei când nu erau acasă, și îmi era groaznic de frică să închid ochii și să adorm. La fel de frică îmi era să-i las deschiși. Îmi amintesc că odată, de Crăciun, mama m-a culcat în sufragerie, singură, și mi-a lăsat aprinse luminițele din brad. Parcă somnul a fost mai liniștitor atunci și nu mi-a fost la fel de frică ca în alte dăți.

Probabil că unul dintre motivele pentru care am dezvoltat această frică e pentru că nu am dormit singură încă de foarte mică, nu m-am obișnuit cu asta, iar apoi, când am mai crescut și am început să conștientizez, cât de cât, ce se întâmplă în jur, mi-a fost mai greu.

Apoi am avut o perioadă în care am fost plecată în Londra și am avut destul de multe nopți în care am dormit singură. Îmi amintesc foarte bine canapeaua pe care dormeam și fereastra din fața mea, precum și balconul înspre care dădea living-ul, pentru că în multe seri mi-era frică să dorm și priveam în jur.

Ceva timp mai târziu, când am ajuns din nou în România și am început să locuiesc cu tatăl meu și cu Narcisa, m-am culcat în mijlocul lor nopți de-a rândul pentru că, firesc, îmi era frică altcumva. La un moment dat, m-au mutat în sufragerie, împreună cu un iepuraș de pluș cumpărat special ca să îmi vegheze somnul și cu Pety, pisica-minune, pisica copilăriei mele, întâia pisică care m-a învățat ce înseamnă iubirea necondiționată.

În unele seri știu că aveam coșmaruri, visam urât, îl strigam pe tata. Alteori fulgera afară, fiindcă era vară, iar eu îl strigam pentru că îmi era foarte frică de fulgere și tunete, așa că alegea să doarmă cu mine.

Până într-o zi în care am avut camera mea, cu roz și roșu, cu jucării și mobilă pentru copii, iar de atunci, cu toate că am mai avut unele seri măcinate de frici, n-am mai chemat pe nimeni să-mi vegheze somnul.

Însă de foarte multe ori era o aventură să mă duc la baie, cu toate că baia era fix lângă camera mea și locuiam într-un apartament destul de mic. Însă odată ce ai o frică înăuntrul tău, cu greu reușești să scapi de ea, mai ales când vine vorba de o teamă care e arhiprezentă în viețile multor copii și adulți, netratată.

În ceea ce privește copilăria, cu siguranță atunci teama de întuneric era generată și de imaginație, mai ales pentru că obișnuiam să mă uit la Scooby Doo, iar acolo sunt felurite povești cu fantome. Apoi, și între noi, copiii, circulau diverse glume și povești cu fantome, care mai de care mai înspăimântătoare.

Nu mai zic că, atunci când eram în clasele a cincea, a șasea și a șaptea, dezvoltasem subit o pasiune pentru filmele de groază, mă uitam în fiecare vineri seară la Fenomene stranii pe Discovery și mă interesa tot ce era horror și înfricoșător, mi se părea fascinant. Între timp, m-am calmat, acum n-aș mai putea să dorm liniștită nopți întregi dacă aș viziona un astfel de film. Deci au fost perioade din viața mea când n-am fost atât de speriată de întuneric, ba chiar căutam să pătrund în poveștile lui.

La mine nu e acea teamă de întuneric despre care am citit pe internet, fiindcă nu mi-e frică să adorm în orice seară, nu mă simt mereu speriată, stresată și nu pot să închid ochii. Am seri în care nu am nicio problemă cu asta, mai ales pentru că sunt cu Darius și mă simt protejată, altfel, dacă ar fi să dorm singură, mi-ar fi cu siguranță mai greu.

Totuși, în copilărie am avut diferite episoade de somnambulism, dacă îl pot numi așa, o să povestesc într-un articol, cândva, despre asta. Iar un episod de felul acesta am avut și acum câteva luni, când m-am ridicat din pat, m-am dus înspre birou, am luat scaunul în mâini și l-am dus înspre pat. Darius s-a trezit, m-a văzut, a început să țipe pentru că era într-o stare de inconștiență, de veghe probabil, între somn și trezire și l-am speriat.

Așa că, m-a mai speriat și el în timpul nopții cu diferite episoade pe care le-a mai avut, el chiar a experimentat paralizia în somn, ceea ce la mine nu s-a întâmplat niciodată și sper să nu se întâmple.

Sintetizând, am realizat că nictofobia mi se declanșează din cauza incertitudinii pe care o resimt când se ia lumina. Nu știu de ce s-a luat, deși sunt conștientă că instalația electrică a garsonierei nu e tocmai corespunzătoare, nu știu când o să revină, peste tot e întuneric, locul e cunoscut de câteva luni, deci nu e spațiul în care stau de ani întregi.

Așa că înăuntrul meu reapare fetița căreia îi era frică să doarmă singură, care își dorea să doarmă cu părinții, pe care o cameră întunecată, fără cineva lângă ea, o speria.

Devin irascibilă, nervoasă, nu îmi pot controla stările, trântesc, îl grăbesc pe Darius, vreau cât mai repede să mă așez în pat și să mă gândesc că mă culc, deci practic să nu țin cont că e lumina luată, ci doar să mă comport de parcă a venit momentul în care e stins totul și eu mă duc la culcare.

Sper să nu se mai ia curentul prea curând, să nu mai fiu nevoită să trec prin asta, dar, dacă o să se întâmple, mi-am propus niște lucruri:

  1. Să încerc, pe cât posibil, să mă calmez. Să respir adânc, să aprind lanterna telefonului, pentru că ea îmi conferă încredere, dar să nu mai trântesc în jurul meu, să nu mai devin acidă.
  2. Să înțeleg că e o frică normală, o am din copilărie, trebuie să lucrez la ea și trebuie s-o înfrâng, dar mai întâi să o accept, să recunosc că mi-e teamă, iar mai apoi să încerc să mi-o vindec.
  3. Să nu mă mai las dominată de frica de întuneric. Să mă încurajez singură, să realizez că nimic nu se poate întâmpla, să înțeleg că teama dinăuntrul meu e atât de accentuată din cauză că eu îi cresc aripi, că o las să se dezvolte înăuntrul meu, că nu-i tai rădăcinile și nu-i repet: „Sunt mai mare decât tine! Am crescut, nu mai sunt fetița neajutorată din trecut, desenele de-atunci erau pur ficțiune, acum sunt mare și pot să fiu puternică, nu-ți mai permit să mă controlezi.”
  4. Încă o soluție pentru spaima de întuneric care e valabilă dacă ai curent, nu ca în cazul meu: dormitul cu o lumină aprinsă, cu o veioză, cu televizorul poate. Îmi amintesc că, atunci când eram mică și îmi era frică să adorm din cauza întunericului, îmi lăsam televizorul aprins și îl programam să se închidă singur peste jumătate de oră-o oră, în funcție de timpul în care anticipam că adorm. Ori, eventual, niște muzică relaxantă pe fundal sau în căști, pentru creier, pentru a induce starea de liniște în corp și în minte.

Evident, n-o să fie ușor cu nictofobia. O să am de muncă la această frică, însă ca la toate spaimele noaste interioare, important e că am conștientizat de unde vine, cum și când s-a născut și-mi doresc să am grijă de ea, tratând-o cu răbdare. Pentru că asta e primul pas când vine vorba de o spaimă: conștientizarea ei.

De asemenea, am citit acum, odată cu conștientizarea acestei frici, despre felul în care uneori este percepută această teamă de întuneric de către unii psihanaliști: ca o anxietate de separare de o figură primară de atașament. În cazul meu au fost ambii părinți, fiindcă la 3 ani tatăl meu a plecat și părinții mei au divorțat, iar la 9 ani am fost reîncredințată tatălui, deci n-am mai avut contact cu mama. 

În rest, majoritatea copiilor se confruntă cu această teamă de întuneric și e firească, depinde de felul în care părinții o gestionează. Important e ca ei să aibă răbdare, să-i explice copilului că nu e nimic greșit în ceea ce privește spaima lui, că nu există monștri, în același timp oferindu-i și un spațiu liniștitor în care să doarmă, eventual cu un ursuleț de pluș.

Iar în ceea ce privește adulții, cu siguranță e mai dificil, dar nu imposibil, iar cu spaima de întuneric se poate lucra de unul singur ajungând la sursa ei, repetându-i minții că e în siguranță și nu se poate întâmpla nimic rău, sau, în situațiile mai grave și nu neapărat, în terapie.

Sunt curioasă de felul în care voi reacționa eu următoarea dată când se va lua curentul, deși sper să nu se întâmple curând. Iar aici vorbește mai mult ca oricând teama de întuneric din mine, speranța oarbă de a nu fi iar nevoită să mă întâlnesc cu întunericul într-un context nedorit. Vă țin… la curent (fără a se lua curentul, totuși)!

Photo by Claudia Ramírez on Unsplash

 

 

frica de intuneric netratata in copilarie
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

SuperBlog 2020
Contemporan. Ce se petrece în lume?

Particip la SuperBlog 2020!

Recunosc, îmi era dor de competiții. De emoțiile de dinainte, de emoțiile din timpul competiției, de dorul de după, de elanul pe care îl capeți,

Citește mai mult »

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.