O realitate a zilelor noastre: femeia percepută ca obiect de către bărbat

1:36. Trenul Timișoara-Iași deja sosește pe peron, s-a auzit din depărtare cum șinele au pocnit dedesubtul lui, noaptea găzduiește puține stele între brațe și liniștea din jur e perturbată de gălăgia trenului care își anunța venirea. Știu că trebuie să ajung la vagonul 4, dar nu îmi dau seama unde e. Am urcat undeva, dar am realizat că nu acolo era locul pe care îl căutam, am coborât și l-am întrebat pe controlor unde e vagonul. Mi-a spus că scrie pe fiecare vagon numărul, deși eu, destul de buimacă, nu vedeam.  

Auzind discuția dintre mine și controlor, un grup de 5 bărbați, ieșiți să fumeze, îmi arată unde e vagonul 4. Le mulțumesc, deși am observat felul în care unul dintre ei m-a privit.

E felul acela de privire pe care nu ți-o dorești de la un bărbat; a născut în mine groază și dorința de a fi cât mai departe de el, felul acela de privire în care resimți atitudinea pe care o are față de tine și modul în care percepe femeia ca obiect. Apoi, tot unul dintre ei strigă către mine: „Scaunul 67!”. Ca și cum acolo ar fi trebuit să mă așez. Ca și cum el îmi spunea unde să mă așez.

Din nefericire, pe biletul meu scrie locul 63, deci acolo trebuie să mă duc. Sunt atât de aproape de el, atât de aproape de ei. Nici nu apuc să mă pun bine pe scaun și să analizez vagonul destul de gol – în care se mai aflau doi bărbați, iar unul dintre cei de pe scaune a venit înspre mine, cu un pet de bere în mână, beat.

Mi-a spus că el vrea să ajungă la Piatra Neamț, m-a întrebat unde suntem acum, i-am răspuns că la Cluj, mi-a repetat că el la Piatra Neamț trebuie să ajungă, i-am mărturisit că nu știu cum să ajungă, să întrebe pe altcineva. Nu l-am mai băgat în seamă și s-a potolit, a plecat de lângă mine.

  Apoi, după câteva momente de liniște amestecată cu frica care mă copleșea știind că sunt singură, aud cum trenul se pregătește să plece și cum cei 5 bărbați de afară urcă veseli. Mintea mea fredona același refren în care era teamă și neputință: „Îi vreau cât mai departe de mine!”.

Dar n-am scăpat, fiindcă încep să mă privească, să se uite insistent înspre mine, se află doar la câteva scaune distanță. Unul dintre ei îmi spune: „Doamnă dragă, puteți sta unde vreți, vagonul e al nostru!”. Îi aud că șoptesc, că râd. Îmi e frică și nu știu cum să plec de acolo. La scurt timp vine controlorul, îmi verifică biletul.

Îmi propun ca, la următoarea oprire, să plec în alt vagon, să-mi găsesc alt loc. Aș fi făcut-o în acel moment dacă aș fi putut, dar mă gândesc că sunt singură și că îmi pot simți plecarea ca pe ceva amenințător, nu știu cum ar fi reacționat și nu am suficient curaj să-i aud comentând sau să mă întrebe de ce plec.
 Îmi țin telefonul în mână și încerc să îmi găsesc o ocupație, vorbesc între timp cu Darius și abia aștept să oprească trenul și să plec. Printre șușoteli care apoi se concretizează în țipete, printre râsete și diferite glume, îl tot văd pe unul dintre ei cum se ridică, cum se apropie de geamul trenului, cum mă privește.

Tot același se duce la un moment dat să-și ia o sacoșă de pe un scaun aflat mai în spate, trece pe lângă mine, strănută înainte să se apropie și, în clipa când e fix lângă scaunul meu, la câțiva centimetri distanță, strănută din nou și îmi zice: „Corona, Corona!”.

Din nou mă conving de educația unor bărbați, de felul în care sunt percepute femeile în secolul 21, despre cât de greu e uneori să fii o femeie singură într-o lume în care mulți consideră că încă domină patriarhatul. Despre ce înseamnă femeia ca obiect.

Am realizat că îmi sunt justificate fricile de a călători singură noaptea, pentru că nu n-aș ști niciodată la ce să mă aștept de la un grup de bărbați care mă privesc insistent, pe care îi aud că vorbesc despre mine, cu toate că nu am decât o geacă largă și roșie pe mine, destul de lungă, niște blugi, o căciulă și o mască.

Nu îmi dezgolește nimic trupul, așa cum mulți ar susține – pentru că sunt și aceia care consideră că o femeie e un obiect pe care îl privim cu admirație și cu sete mai ales atunci când e dezgolită. Și dacă e cât mai dezgolită, evident că instinctele bărbătești o iau razna și nu știu să-și înfrunte demonii pornirilor.

Nu durează multă vreme și trenul oprește într-o stație apropiată de Cluj. Îmi iau repede bagajele pe care oricum le-am ținut strâns în brațe, un rucsac și geanta de la laptop, și plec în alt loc. Îl găsesc pe controlor, îl întreb dacă pot să mă mut. Nu îmi răspunde, doar apasă pe buton să mi se deschidă ușa și îmi face semn cu mâna dreaptă să mă duc într-acolo.

Ajung și găsesc un vagon cu mult mai puțini oameni, cu locuri asemenea celor din autobuz, adică două locuri lângă altul, mă bucur știind că nu voi avea pe nimeni nici lângă, nici în față.

Mă liniștesc dintr-odată, nu știam ce să fac, acei bărbați mă dezgustau și mă speriau și nu îmi puteam imagina cum ar fi putut decurge restul călătoriei în același vagon cu ei, auzindu-le încontinuu râsetele, glumele, încercările de a porni o conversație cu mine, observându-le privirile care se îndreptau înspre mine.

Simțeam cum eram percepută ca un obiect de către ei, știu că ei niciodată nu vor putea să respecte o femeie, ci sunt crescuți în spiritul devizei „femeia ca obiect”, un obiect pe care îl poți trata cum vrei, un obiect la care te poți uita insistent ori de câte ori vrei și despre care poți vorbi orice îți trece prin minte.

Photo by Robert Metz on Unsplash

Femeia percepută ca obiect de către bărbați
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

SuperBlog 2020
Contemporan. Ce se petrece în lume?

Particip la SuperBlog 2020!

Recunosc, îmi era dor de competiții. De emoțiile de dinainte, de emoțiile din timpul competiției, de dorul de după, de elanul pe care îl capeți,

Citește mai mult »

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.