„Ești ca zăpada în prima zi de Crăciun”

„Ești ca zăpada în prima zi de Crăciun”, mi-a spus el. Mă privea ca și cum ceva ce îi lipsea. Eu aș fi fost întruchiparea a ceea ce a zărit demult, într-un apus de timp care nu s-ar mai fi întors. Unele lucruri nu se îndreaptă zilnic spre amurg. Nici nu apun scăldate în iubiri roșiatice de-atâta înflăcăre a unui pictor care și-a scăpat din mâini persoanele și din ele a picurat culoare.

Poate că nimic și nimeni nu procedează la fel cum face soarele. Ci, odată ce dispare lăsând în urmă doar o dâră de amintire și un cuvânt pe care să ți-l repeți înăuntrul inimii ca un psalm al uitării, te face să-i absorbi trecutul în care știai cum se simte sau cum se crede în ceea ce e tardiv. Rămâne doar printre mrejele încercării de a nu te spulbera și a nu renunța la amintire doar uitând-o.

„Ești ca zăpada in prima zi de Crăciun”, îmi repetă, ca o confirmare a făptului că uneori e ireversibil să rememorez apusuri. Totuși, e inutil și sordid să uiți. Și-apoi cum ai putea să uiți vreodată diminețile acelea buimace din copilărie, când alergai zgribulit spre fereastră să vezi dacă ți-au fost ascultate rugămințile rostite cu sufletul înflăcărat de noianul de crezuri pe care le-ai fi adresat iernii dacă ar fi fost o icoană?

Erau cele mai candide și nevinovate vremuri ale existenței, acelea când soarele și luna se întâlneau de fiecare dată când tu îi chemai înspre tine. Când puteai să-ți desenezi aripi și să te avânți în văzduhuri simțind cum e să te metamorfozezi în toate zburătoarele pământului. Trăind fiorul zborului, te întorceai totuși înapoi pe pământ. Așteptai ninsoarea și-ți doreai cu fervoare să-ți fie trupul invadat de atingerea neostoită a zăpezii care ți se așeza pe pleoapele în care se regăsea o parte din lumea pe care ochii tăi o desena pueril.

Eram zăpada lui, aceea pe care o dorea mereu. Dar cu atât mai mult în zilele de Crăciun, când totul în jur freamătă a iarnă, a mirosuri de înfrigurări care se transformă în focuri arzătoare. Focuri pe care doar iubirile cele mai mari și mai intense le aprind, a vise spulberate și recăpătate odată cu fiecare fulg care se năruie din ceruri și se transformă în alinare și mângâiere.

Eram atât de dorită încât își amintea nevinovat fiecare dimineață de Crăciun în care stătea cu ochii bulbucați în fața ferestrei și aștepta ninsoarea. Habar n-avea că peste ani mă va aștepta pe mine, că voi fi eu acea zăpadă râvnită din adâncuri și că voi veni în fiecare zi ca și cum ar fi Crăciunul și el ar fi copil. Și ar crede în mine la fel ca atunci, ca într-un miracol.

Illustration by: NickSwift

zăpada în prima zi de Crăciun
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.