Educația copiilor nevoiași în timpul pandemiei

Am citit azi Ordinul Ministerului Educației pentru Învățământul online. Dar înainte de asta, am citit un articol de pe libertatea.ro. Un articol care m-a înduioșat până la lacrimi, pe care l-am citit plângând, pe care l-am terminat plângând. La care m-am tot gândit azi, fiindcă descrie atât de bine realitatea din jurul nostru. Pe ei, pe copiii nevoiași, cui îi lăsăm? De educația copiilor nevoiași în timpul pandemiei cine se ocupă?

M-a emoționat extrem de mult felul în care Oana Moisil, autorul articolului, și-a descris copilăria și adolescența. Le-a trăit pe ambele în lipsuri, visând să fie asemenea celorlalți copii care aveau mai mult decât ea, simțind până în măduva oaselor rușinea de a fi diferit, fiindcă, de multe ori, când ne raportăm la copiii și la oamenii nevoiași, gândim despre ei că sunt diferiți față de noi.

Diferiți din ce motiv? Pentru că nu au bani să meargă vara la mare? Pentru că acei copii nu primesc telefoane la zilele lor de naștere și nu au haine „la modă”? Pentru că nu mânâncă des pizza, pentru că nu sunt duși de către părinți la restaurante, pentru că uneori râvnesc cu ochii la sandvișul colegului, pentru că dinții n-au mai simțit textura cărnii de zile întregi, iar mirosul de șuncă proaspătă le e aproape necunoscut? Pentru că stomacul lor e aproape mereu gol? Pentru că ei se culcă flămânzi?

Ei sunt copiii care, atunci când mergeau la școală, n-aveau nici măcar suficiente caiete pentru fiecare materie în parte. Mulți dintre ei își scriau temele la lumina lumânării, după ce aduceau vacile de la păscut. Iar acum, tot la lumina lumânării, li se cere să fie prezenți la cursurile online.

Ce ușor de zis: elevii sunt obligați să participe la cursurile online. Părinții trebuie să asigure participarea acestora la cursurile online. Și, totuși, de educația copiilor nevoiași în timpul pandemiei cine se ocupă? Cine răspunde?

Se vor oferi calculatoare și laptopuri în satele din România uitate, parcă, și de viață? Copiii care până de curând învățau la lumina lumânării, într-o casă cu patru frați și doi părinți, vor învăța subit, dintr-o bunăvoință care ne va frapa pe toți, la calculatoare?

N-am fost un copil care să fi trăit în sărăcie. M-am născut într-un apartament în care locuiam cu bunicii, cu părinții și cu mătușa mea. Nu știu cum s-au descurcat bunicii, nu știu cum s-au descurcat părinții mei sau mătușa mea, dar nu țin minte să fi plâns vreodată de foame. Nu țin minte să mă fi culcat vreodată cu stomacul gol, râvnind la un cartof fiert sau la o bucată de pâine.

Dar n-am fost nici un copil care să fi avut absolut tot ce-și dorea, mai ales atunci, în primii ani, la grădință. Și e firesc asta, ba chiar cred că a fost mai bine așa, fiindcă acum, dar și atunci, știu și știam să rezonez și cu aceia care au mai puțin. Învățasem ce înseamnă să dăruiești.

Însă nu știu, chiar nu știu ce înseamnă să te fi culcat vreodată cu stomacul gol. Poate că, prin absurd, am făcut-o pentru că aș fi fost pretențioasă la mâncare și n-aș fi acceptat ce mi se oferă la cină. Dar nici atunci, pentru că mi se ofereau, cu siguranță, alternative.

Altfel, nici mai încolo, când am crescut și m-am mutat la tatăl meu, n-am știut ce înseamnă să nu ai. Ba dimpotrivă, aveam deja foarte mult.

Cunosc, însă,  ce înseamnă să doară lipsa atunci când privesc în jurul meu. Să doară o copilărie nedreaptă. Să doară stomacul de la foame. Și mai știu ce înseamnă durerea creată înăuntrul pieptului atunci când, subit și neînțeles de o inima de copil, unul dintre părinți sau amândoi pleacă.

Îmi amintesc că eram la grădiniță, să fi avut vreo cinci ani. Abia ajunsesem și m-am așezat pe scaun, alături de ceilalți copii. Lângă mine, doi băieței, frați. Amândoi cu lacrimi în ochi. Se mângâiau și se alinau unul pe altul, cel mic a început să plângă. M-am întrebat ce e cu ei. Apoi i-am întrebat ce s-a întâmplat.

Mi-au povestit că mama lor tocmai plecase la muncă, în străinatate. Nu știu să vă descriu sau să vă explic, dar m-a copleșit și pe mine o durere atât de mare, încât parcă suferința lor era și a mea. De parcă mama mea plecase. Am încercat să-i consolez, copil fiind, nici nu mai știu cum și ce le-am zis. Dar îmi amintesc perfect privirile lor triste. Lacrimile din ochii lor. Port înăuntrul meu încă o parte din durerea lor. Aș fi vrut să-i strâng în brațe. Aș fi vrut să le iau și durerea.

Apoi, după ceva timp, a plecat și mama mea. Am înțeles pe deplin ce simțeau băiețeii aceia. Deși n-ar fi fost nevoie să fi trăit asta pe viu, pentru că deja aveam în piept durerea lor, pentru că deja mi se părea inimaginabil ce simțeau.

Și sute, și zeci de copii din generația mea, din generațiile din urma mea și din generațiile de după mine, au trăit și trăiesc durerea noastră. Fiecare dintre ei știe cât de tare doare plecarea unuia dintre părinți sau a amândurora, chiar dacă, după câteva luni sau un an, primești de la ei un pachet plin cu dulciuri și cu jucării. Te bucuri, dulciurile sunt mai gustoase, mai diferite față de ce ai mâncat până acum în România, bunica le ascunde în dulap ca să nu le termini pe toate dintr-odată și să ai și pe mai târziu, fiindcă ea n-are bani să-ți cumpere altele.

Ei sunt copiii cărora astăzi li se cere să fie prezenți la cursurile online. Copiii pentru care unii părinți s-ar putea ca luna asta să-și fi cheltuit o mare parte din bani și să-i fi trimis în România, pentru a li se cumpăra un calculator. Copiii care au primit pachet din străinătate un telefon, primul telefon, dar cum poate el oare să stea atâtea ore numai cu telefonul în mână, ascultând ce spun învățătoarea sau profesorii?

Și copiii aceștia, cu tot chinul din inima lor, cu apăsarea dorului, copiii aceștia sunt mai privilegiați. Cu toată lipsa. Cu toți banii puțini pe care îi primesc de la părinți, bani la care mamele și tații lor trudesc cu spatele, cu mâinile, cu vârful unghiilor, cu durerea de palme și de spate. Pentru că unii dintre ei au primit măcar un telefon. Unii au primit un calculator. Unii așteaptă să-l primească, promisiunea e făcută de către mama, care îi spune de fiecare dată când vorbește cu el să mai aștepte puțin, doar puțin, și promite că după îl va primi.

Dar de educația copiilor nevoiași în timpul pandemiei, educația acelor copii care n-au curent, care dorm pe-același pat cu mama, cu tata și cu încă doi frați, ce facem? Lor cine le promite calculatoare de la distanță? Ei când vor avea lumină să citească o carte? Când vor mânca trei mese pe zi? Sau măcar una, dar să fie consistentă, să nu mai plângă de foame?

Priviți pozele din proiectul Dragostea Desculță. Îi găsiți și pe Facebook, și pe Instagram. Priviți cum arată sărăcia lucie. Priviți cum arată copiii desculți. Cum arată casele fără curent, fără căldură, fără paturi suficiente, fără pâinea cea de toate zilele.

Uitați-vă în ochii acelor copii. Câtă durere, câtă suferință, câte întrebări pentru care nu vor găsi niciodată răspuns. Pe ei cui îi lăsăm? Ei nu există?

Și câți ca ei, câți ca ei mai sunt sigur în România, câte suflete flâmânde de o gură de mâncare, câte vieți pentru care să primești un colț de pâine și să-l mănânci cu un castron de ciorbă de legume, împărțite pentru fiecare în parte, e o binecuvântare.

Lor ce le spunem? Lor ce le promitem, mai întâi? Bucata de pâine, perechea de papuci ca să nu mai umble desculți (în cel mai bun caz, cu papucii rupți) sau calculatorul? Curentul ca să nu se mai piardă în întunericul din ochii lor? Lemnele ca să nu mai adoarmă noaptea zgribuliți, lipiți unii de alții, îmbrățișați, căci iubirea e singurul lucru care rămâne fierbinte și suav în viețile lor?

Părinții care n-au nici măcar bani de pâine trebuie sancționați pentru faptul că nu le oferă copiilor calculatoare? Părinții care sunt plecați peste granițe și promit copilului un calculator, ba chiar strâng bani pentru el, trebuie sancționați?

Ce ne facem cu educația copiilor nevoiași în timpul pandemiei? Ce le promitem? Cum le spunem că trebuie să fie prezenți la lecțiile online, când ei și-au dăruit și ultimele pagini nescrise din caiet, atunci când n-au mai mers la școală, ca să reușească mama să aprindă focul?

Dacă sunt săraci, dacă ei n-au calculatoare, dacă învață la lumina lumânărilor, dacă trăiesc câte cinci sau chiar mai mulți într-o cameră, dacă n-au decât o pereche de pantofi, dacă împart câte un colț de pâine, dacă plâng culcându-se cu stomacul gol, ei nu există? Îi obligăm să fie prezenți, le promitem calculatoare, ba chiar sancționăm atunci când nu se respectă ordinul.

Și, totuși, cu ei ce facem? Cine se duce la ei să le dăruiască un calculator, în colțuri uitate de țară, cu pietriș încă pe drum, cu oameni flămânzi, cu suferințe de care ne e frică uneori și să pomenim? Suferințe la care închidem ochii, de teamă, de milă poate, de durere?

În ochiilor copiilor nevoiași cine se uită? Cine le spune că o să fie bine, că și ei au aceeași șansă la educație ca orice copil din lumea asta? Cine le stinge toate lumânările din timpul nopții și le aprinde becul? Cine le așază pâinea proaspătă pe masă? Cine le promite că și ei vor avea șansa să învețe, la fel ca toți ceilalți?

Educația copiilor nevoiași în timpul pandemiei pe seama cui o lăsăm?

educația copiilor nevoiași în timpul pandemiei
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

2 Responses

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.