E atât de ușor: să râzi, să renunți, să-i vezi, să cauți

e atât de ușor să râzi

când vulturii îți mănâncă din stârvul amintirii și rămân resturile

pe care nu le mai ții în tine.

se spune că vulturii caută mereu cadavrele în descompunere și își hrănesc dintâia foamete din resturi

ascuțindu-și mai întâi ciocurile de stâncile munților

scobesc în calcar și în piatră

se înălță cu trupurile flămânde către locul de unde îmi place să cred că se naște albastrul pe care îl visez cu ochii dimineții

și penele colorate de algele maronii se usucă în soare când aripile se agață de prora zborului.

e atât de ușor să renunți la tine

când amintirile tale stau captive în intestinul unor păsări

și nu mai știi nici care era primul și nici ultimul gust de dulceață de vișine acre pe care l-ai simțit

e atât de ușor să-i vezi pe ceilalți

dar să nu te vezi pe tine niciodată

nici când nu-ți vine să fugi din calea ta

îți duci ochii în dreptul inimii

și pare că de acolo decolează în sfârșit un avion cu motoare care propulsează ceva mai mult decât frica și neîncrederea

nici când ți-o iau picioarele la goană pentru că vrei să devii solubil dedesubtul trupului tău care uneori ți se micșorează ca o lumânare

o lumânare aromatică pe care o aprinzi descântându-ți mintea de toate blestemele ce ți le-ai zidit prin cuvintele pe care nu le șoptești niciodată cu voce tare

dar ți le spui în minte ca pe o melodie obsedantă pe care o s-o asculți câteva zile și apoi o să uiți de ea

cum uiți și de tine.

e atât de ușor să uiți de tine când nu ai amintire și nu ai nici trecut

mă întreb dacă mai poți trăi în prezent fără să aparții unui timp

în care să te scufunzi doar pentru a-ți aminti că acum câteva zile ai intrat pe sub niște schele de lemn umede și murdare

și mergeai în continuare dedesubtul lor și ți se părea că nu se mai sfârșesc

așteptai să vezi lumina la care oricum n-ai fi reușit să ajungi

chiar și la capătul lor te aștepta întunericul

era noapte.

poate că doar ca să-ți amintești că ai trecut pe sub schelele acelea merită să știi că ai un trecut

pentru că așa ți-e sinele

un tunel din lemn

umed și pe alocuri mucegăit

te plimbi mereu pe sub el și cauți întrerupătorul de lumină ca să-l apeși în sens invers

să oprești întunericul

sau măcar să găsești capătul unde să îți lovești fruntea de soare

să ai trecut ca să ți-l apuce vulturii și corbii și tu să te hrănești cu zborurile lor

înspre munții pe care nu îi vei escalada niciodată

dar vei cunoaște întotdeauna că o parte din zborurile păsărilor care se hrănesc cu stârvurile amintirilor tale

e și din tine creat.

e atât de ușor să cauți în lucrurile din jurul tău răspunsurile

niciodată nu poți să-ți răspunzi singură la întrebări

nu atunci când în întrebare vorbești despre tine.

Poză: Stephen Leonardi, Unsplash

E atât de ușor
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Amintiri

Cine adoarme în mine

Cine adoarme în mine e semn că l-a furat somnul un somn al uitării care își descântă visele în interiorul organelor mele și își evacuează

Citește mai mult »

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.