Dorința de a face bine se naște în fiecare dintre noi și nu trebuie condiționată de nimeni și de nimic

Reading Time: 5 minutes

Acum două zile mi s-a întâmplat ceva ce încă nu știu dacă aș putea să o numesc drept lecție sau pur și simplu trebuie să merg mai departe și să mă bucur că am în mine o dorință nestăvilită de a dărui și celor din jurul meu din ceea ce am, fie că e vorba de lucruri materiale, fie că pot dărui iubire, speranță, încredere.

Tind să cred că există un echilibru între toate acestea și că, undeva în mine, e întipărită oricum etern o lecție pe care mi-o voi purta de acum înainte. Dar nici dorința de a dărui și de a fi bună cu aceia care au nevoie de mine nu mi-a fost diminuată.

Și, pentru că mi se pare minunat să dăruiești și celor fără de lumină din lumina pe care o ai, luni așteptam în față la Cargus ca sa punem două colete pentru asociația Dragoste Desculță – au un proiect numit „Încalță un înger”. Am încălțat și noi un înger iarna asta, o fetiță și un băiețel, e minunat sentimentul, e înduioșător, e emoționant, dar e și plin de o frică inexplicabilă. Frică nu pentru că nu ar ajunge cadourile unde trebuie și la cine trebuie. Ci o frică ce se înlănțuie de neputință. De ideea că nu faci destul. O frică ce-ți umblă prin piept și îți rostește că sunt atât de mulți oameni fără de lumină în toate felurile posibile. Fără de hrănă. Fără de încălțăminte. Și în special copii.

Așteptând acolo, emoționantă și dornică să răsuflu ușurată după ce coletele vor fi trimise (deși nu e tocmai ușurare, pentru că nu sunt încă ajunse la destinație), s-a îndreptat spre mine o femeie cam de 30 și ceva de ani. M-a întrebat dacă nu pot să îi iau de mâncare, că are copii mulți, nu are nevoie de bani, doar de mâncare.

M-am înduioșat mai ales când am auzit că e vorba de copii. Nu știu ce înseamnă să adormi cu stomacul gol visând un colț de pâine. Nu știu ce înseamnă tălpile chinuite de asprimea rece a asfaltului. Dar știu ce e suferința și am habar despre cât poate suferi și plânge un copil. Dacă și stomacul lui e gol, iar în casă nu pâlpâie focul și tavanul stă să se dărâme, nu mai există speranță și orice fel de vis se risipește în ungherele prin care pătrunde vântul.

Și nu numai că am fost înduioșată. Am fost și încântată când am auzit de mâncare și nu de bani. Am rugat-o să mă aștepte, iar de îndată ce am ieșit de la Cargus, m-am dus cu ea înspre supermarketul cel mai apropiat.

Am mers puțin alături de ea, timp în care mi-a mulțumit, mi-a spus că Dumnezeu m-a scos în calea ei. Am întrebat-o ce vârste au copiii (cei cinci), cum se descurcă cu școala online. Mi-a povestit că nu au tablete, nici calculator, dar învățătoarea din sat vine și le dă fișe, le corectează. M-am bucurat să aud de un om atât de implicat cum e învățătoarea copiilor, deși m-am întristat gândindu-mă cât de greu le-o fi celor mici fără tablete, fără să audă explicațiile, fără să le fie predate lecțiile.

Ajunse la supermarket, am luat un cărucior și am început să pun câteva conserve de pateu, de fasole, m-am dus și la dulciuri și am luat două ciocolate mari Milka, alte ciocolate mai mici. Mi-a arătat că fetei mari îi place ciocolata Kinder. Am pus ciocolată Kinder în coș. Apoi, că mănâncă bomboane Sugus și jeleuri Haribo – de data asta nu mi-a mai arătat, pur și simplu și-a luat și a pus în coș. Și-a adus un pachet de pampers (care costa peste 80 de lei). Un dero mare și scump. Și-a luat 4 caserole de pulpe Fragedo. Slănină. Și tot își punea singură în cărucior, fără să mai intrebe, doar spunând că are nevoie și de asta, și de asta, că au nevoie copiii de mâncare.

Nu știam ce să fac. O priveam, mă uitam și înspre coș. Realizam că nu am cum să plătesc atât de mult. Mă gândeam că din tot ce a pus ea, și noi am trăi săptămâni întregi, chiar mai bine de o lună. Îmi era rușine să îi spun să nu mai ia. Mă gândeam la copii și îmi era milă. Stăteam pur și simplu cu căruciorul prin magazin, fără să mă mișc, fără să știu ce ar trebui să fac, absolut conștientă că nu aș avea cum să îi plătesc toate acele cumpărături, în timp ce ea încă își aducea felurite produse. Am oprit-o și i-am zis că sunt studentă, că aș vrea să o ajut, dar nu pot, nu îmi permit.

A dus Dero înapoi, a dus pampersul înapoi. Eram conștientă că m-ar fi ajuns totul la peste 300-400 de lei. I-am scos din dulciuri. Am lăsat în principal mâncarea, deși și de acolo am scos bucățile de pui Nuggets și încă câteva produse. Când s-a întors la cărucior, m-a întrebat de ce am scos acele dulciuri, că nu trebuia, dulciurile erau pentru copii. I-am spus că nu pot, că nu îmi permit. S-a oprit să își ia o bucată mare de slănină. I-am cumpărat-o și pe aceea.

Nu a mai zis nimic, am ajuns la casă și am plătit. Nu vreau să știu cât m-ar fi ajuns cumpărăturile inițiale, oricum a fost destul de mult, bani pe care eu însămi i-am muncit, nu au fost din suma lunară pe care mi-o trimit părinții (sumă pe care, evident, și ei o trudesc numai ei știind cum).

Am observat cum în buzunar avea bani. Nu era o sumă foarte mare, deși nu se vedeau toți, dar avea.

Mi-a mulțumit, m-a întrebat dacă nu am haine de bebeluș, mi-a cerut numărul de telefon ca să ne mai întâlnim când vine prin Cluj. Nu am acceptat să îi dau numărul, i-am urat doar sărbători fericite și i-am spus că sper că o vor ajuta produsele pe care i le-am cumpărat.

Și acum simt o emoție inexplicabilă scriind toate astea. Nu regret, pentru că regretând mi-aș anula gestul, dorința de a face bine. Dar mă simt naivă. Mă bucur că am putut ajuta, dacă aș fi putut să fac mai mult, să iau mai mult, aș fi făcut-o. Dar oare greșesc simțindu-mă dezamăgită de felul în care pur și simplu, fără să mă întrebe, fără să știe câți bani am la mine, își lua de pe rafturi produse scumpe, în cantități mari?

Încerc să nu judec oamenii, în ultima vreme am început să înțeleg, mai bine ca oricând, că fiecăruia ne e scrisă o poveste în suflet. Avem nevoie de niște ochi blânzi și empatici ca să pătrundem dincolo de trupuri și de măști. Și acolo, departe de suprafață, e miezul poveștii: e durerea, e suferința, e frustrarea, e chinul. Nu știu cu adevărat povestea femeii pe care am ajutat-o.

Cu toate că am plecat dezamăgită, cu imaginea ei alegând produse pe care uneori nici eu nu mi le cumpăr, cu banii din buzunar, m-am tot certat în gând pentru regretul care a început să se înfiripe în mine. Nu am de ce să regret. Am vrut să fac bine. Am făcut bine. Mi-aș fi dorit să fiu lăsată să fac bine atât cât aș fi putut și cum aș fi putut – nicidecum condiționată.

Încă mă gândesc la întâmplarea de luni, la femeia aceea. E un gust amar în mine, împletit cu inima care-mi mângâie creștetul și îmi spune că imediat e Crăciunul și niște copii vor mânca din ceea ce le-am cumpărat eu. Alți copii vor fi încălțăți cu ghete noi și vor gusta din dulciuri.

Și, totuși, ceva din mine îmi spune că nu așa arată nici dorința de a face bine, nici dorința de a cere și de a avea nevoie de bine…

Fotografie: Unsplash, Jan Baborák

dorința de a face bine
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Amintiri

Crezul pentru 2021

Reading Time: 5 minutes Și pentru că e 2021, iar 2020 a devenit, pentru noi toți, doar o amintire, iată crezul meu pentru acest an: Să mă plimb mai

Citește mai mult »

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.