Dor

Cuprinzându-mă un fior dulce-amărui, afirm că azi mi-e dor. Ție ți-a fost vreodată dor?
Știu. E un nonsens ceea ce te-am întrebat…

Desigur  că ți-a fost dor. Și încă îți este, așa e? Nu contează de cine sau de ce. Dar îți e dor. Și cum simți că îți e dor?
Ai simțit vreodată, precum  mine, că ești neputincios? Că fiecare parte din tine cere să-i oferi  ceva și tu nu o poți face, că nu există un antidot pentru a te potoli și a înfrunta ceea ce simți acum? Că oricât ai vrea să te faci pe tine însăți fericit e imposibil? Că, de fapt, nu  îți e decât dor? Nu e mistuitor?

…spuneam în urmă cu 2 ani:

 „Sunt persoane, fapte şi lucruri care nu se uită niciodată, oricât de mult ne-am dori, oricât de tare ar fi voinţa de a le uita. Dar odată ce sunt readuse în viaţa noastră, pe aripa trecutului, sub înfluenţa dorului, e dureros. E absurd să-ţi fie dor de un lucru sau de un cuvânt, dar de multe ori, dorul e mai puternic decât fiinţa pe care o stăpâneşte, astfel încât îţi ia şi ultima speranţă ce mai nutreşte în suflet.”

 
 
 Scriam aici punând egal între dor și durere. Acum nu mai consider că dorul înseamnă întotdeauna durere. Mai degrabă aș spune că durerea se identifică cu dorul.
Cel mai adesea ne este dor de ființe. Asta nu înseamnă că dorul nu ne poate copleși aducându-ne aminte nu numai de persoane, ci și de șoapte și cuvinte intipărite-n suflet. Ori poate doar un dor de-un peisaj… un dor nostalgic de vară, de soare și de valuri.
Mie astăzi mi-e dor de neînchipuite și lăuntrice făpturi și lucruri. Ți-aș putea înșirui o listă, dar ar fi multe de scris, și mai împortant decât de cine mi-e dor e, de fapt, ceea ce simt, sentimentul în sine de dor.
Totuși, îți voi spune ceva. Îți voi povesti că-mi lipsesc momentele în care imi exprimam sentimentele, durerile și dorul într-un mod absolut firesc, fără a mă gândi despre ce vor spune alții referitor la ceea ce simt. Adevărul e că acum simt mai mult și mai intens, dar îmi maschez mult mai mult simțămintele decât cum făceam acum ceva timp. Nu mai găsesc aceeași ușurință de a-mi povesti și a-mi descrie dorul. Și în această clipa îmi pot așeza palma în dreptul inimii și-i pot simți fiecare vibrație care-mi povestește despre dor, îmi rostește că nu e prima oară și nici ultima când sunt încolțită de el, că o să mai am zile și seri în care nu o să pot descrie cu exactitate ceea ce percepe sufletul, și, fără a ține cont de cele spuse anterior, sunt conștientă că nu e decât o chemare a ceva ce lipsește din mine, din prezentul meu.
Iar acum mă gândesc dacă pot face ceva pentru ceea ce simt. Dacă pot înlătura aleanul neostoit și dacă pot lupta cu el. Dacă îl pot înfrunta, dacă îl pot ascunde de mine, încât să uit de el. Dacă l-aș putea inchide, de i-aș putea fereca orice intrare, de l-aș tăinui atât de bine încât să existe și, totodată, să fie pierdut în neant…
Nu am găsit încă soluția. O caut neîncetat, pentru că, atunci când dorul mi se încolăcește de suflet, când îmi copleșește făptura, sunt pierdută între două lumi. Aceea a propriilor mele visele, și cealaltă, a dorului. Cea a dorului conține și vise, și amintiri, și făpturi, și glasuri sfâșietoare. Îmi conține, în fapt, trecutul. Nu orice parte a sa. Iar acea lume nu e precum un puzzle. Nu pot vizualiza, pe loc, după ce l-am înfăptuit, după ce am apăsat butonul reluării, toate piesele. Văd doar un sfert, cel mult, din el. Întorcându-mă la el, mereu, nu îmi oferă mult. Nu m-am convins dacă îmi oferă cât merit, ori cât pot duce, sau, din contra, își dorește să mă vadă cât mai des și de aceea îmi oferă cu porția. Mie nu-mi place să mi se ofere cu porția. Îmi doresc totul ori nimic. Și, câteodată, accept și jumătăți de măsură. În condiții speciale. Acum, insă, vrând-nevrând, sunt obligată să le accept. Nu sunt totdeauna încântată când mă cheamă și mă pune să urc niște scări ruginite. Dacă nu ai grijă pe unde mergi, există posibilitatea să te împiedici și să aluneci. Să cazi in casa dorului. Să te lovești, iar el să te salveze. Să ai amnezie, iar el să-ți amintească. Acolo, indiferent de lovitură, uiți doar pe moment. Are cineva grijă să-ți amintească.
Și chiar de nu ești în casa lui… chiar de ești pe stradă sau stai cu ochii în geam într-o seară târzie de sâmbătă, cu miresme puternice de mai, nu există riscul să uiți. Ți-a amintit ceva. Ți-a amintit cineva de el. De dor. Și atunci te-ntrebi dacă e clipa când poți vizualiza întreg puzzle-ul sau iarăși vezi doar o parte din el. Răspunsul vine imediat. Pentru că amintirile sosesc împreună cu lipsa. Amintirile constituie momente. Și cum momentele nu se realizează de unele singure, reapar și ființe. Dorul e întreg dacă intervin și cuvintele. Iar dacă, pe ritmurile batăilor de inimă, realizezi că nimic nu mai e și că piesele din puzzle se potrivesc perfect cu trecutul tău, că, făcând pace cu el, ai limpezit din lucruri, înseamnă că știi că mai bine ar fi să te ridici și să-l înfrunți. Să-i arăți că ești mai puternică decât el. Să-i faci pe plac pentru câteva minute, să-l lași să te aline și să-ți îndulcească firea, dar apoi să te răstești la el. Să-i explici că a trecut vremea dominării. Că acum e diferit. Să-i destăinui faptul că ție îți va fi dor mereu de ceva sau de cineva, însă acest fapt nu înseamnă că-l vei chema sau vei avea nevoie de el mereu. Te poți ajuta și singură, majoritatea din soluții sunt la tine. La urma urmei, te-ai convins că el te atrofiază. Poți accepta asta, din când în când. Dar nu ca acum. Nu ca azi.
Să nu faci ca mine.
Mie nu mi-a mai fost dor de ceva timp. Nu foarte mult, ce-i drept, dar am ratat câteva întâlniri cu el. I-am arătat că totul poate fi și altfel.
Astăzi, însă, am cedat în fața lui. Am avut un moment de slăbiciune și am chemat dorul. Nu știu cum am făcut-o. Nu am l-am strigat. A știut el cum să vină, și a făcut-o triumfător. Știa că nu o să ii rezist. Mi-a spus că se simte glorios, și atunci mi-a readus o bucată din puzzle-ul meu, care se mărește pe zi ce trece. Uneori, mi-aș dori să-l văd pe tot și să-l pierd apoi. Oricum se va pierde. Unele clipe deja s-au pierdut. Altele se vor pierde cândva. Altele, însă, niciodată… vor fi doar ascunse și vor ieși la iveală atunci când mă voi aștepta mai puțin, când voi avea impresia că am terminat acel capitol, când, aparent, totul ar fi perfect. Până atunci când voi păși singură, fără a fi silită de nimeni, în casa dorului. Atunci, și tu, ca mine, te vei opri la ușă, înainte să bați, și te vei întreba dacă procedezi corect. Dar e prea târziu, căci, înainte de a primi un răspuns, acesta te așteaptă in prag. Intri. Apoi vei spune că îți e dor.
Ca mine, acum.
Și știi de ce mi-e dor mie? Acum am înțeles ceea ce mi s-a întâmplat, și mă simt asemenea unui trup căzut pe veci într-un genune.
Nu mai zăbovesc și-ți voi spune. Nu, nu e așa cum bănuiești. Nu am pășit în casa sa.
Ci doar… am scos amintirile din cutia ce povesteam cândva. Îmi amintesc că am deschis-o și m-am bucurat să le revăd, să le resimt. Dar am pierdut cheia. Ele nu mai sunt ferecate. Aici este întreaga problemă.
Promit, însă, că o să încerc a o regăsi. Până atunci, am regăsit lipsa. Adică dorul. Iar în clipa aceasta, ne reproșăm. În curând îl voi îndepărta.
Până atunci… să nu faceți ca mine.
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.