Dor de cuvânt

Mi se făcuse un dor să scriu. Sau să-ți scriu. Aproape că nici nu mai țineam minte care este textura cuvântului, cum se simte în momentul în care îl atingi, îl prinzi între palmele reci din cauza iernii ce abia s-a prelins în timp, ademenită de trecut.

Fereastra dincolo de care priveam timpul avea pe ea pelicule de praf aduse de vânturile nopții, atât de nepăsătoare, care răsunau în camera mea ca o melodie vetustă, la un patefon ruginit de-atâta vreme scursă fără iubire și fără măcar o infinitezimală rază de soare care să mă pătrundă și să-mi cânte o simfonie uitată de inimă.

Neputincioasă, fără să știu măcar o notă muzicală, aveam nevoie să repornesc mecanismul ticăitor, care surzise și în care mai răsuna un semiton aproape inauzibil, unicul care mă făcea încă să mă simt vie. Mă descompuneam odată ce din mine nu se mai nășteau cuvinte – cuvintele pe care le purtam alteori ca niște embrioni, creșteau înauntrul meu odată cu fiecare fior pe care mi-l provoca luna atingându-mă, odată cu fiecare strigăt lăuntric, irepresibil, pe care mi-era frică să-l cânt, să mi-l fac auzit și înțeles.

Așa că mi s-a făcut un dor atât de dureros și-atât de rece. Mi-am îmbrăcat cuvintele ca pe o pătură pe care o purtam iarna, să mă feresc de îngheț, de fiorii pe care mi i-ar fi provocat frigul dacă n-aș fi avut toate acele himere cu care să mă încălzesc, să mă cruț de viscol.

12c7063e3234195a22ff1440bad34819
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.