2 ani

Doi ani și timpul n-ar părea că ar fi stat în loc pe iazul înghețat. Locul unde mi-ai prins pentru prima dată mâinile și de atunci nu mi-ai mai dat drumul niciodată. Ba chiar mi le-ai căutat mereu, mi le-ai iubit, mi le-ai mângâiat. Mi le-ai strâns înăuntrul pumnilor tăi când mi-era frig și mi le-ai dus mereu înspre buzele tale cu ochii închiși.

Nu ai uitat niciodată să mă iei de mână odată ce s-a întâmplat să o faci pentru prima oară. Și de atunci, de când am coborât împreună pe iazul înghețat, nu mi-ai mai eliberat niciodată prinsoarea.

Doi ani și mă-ntreb de când te cunosc cu adevărat. Dacă de când am început liceul, dacă doi ani mai târziu de atunci, când am început să fim împreună. Sau dacă te cunosc înainte de a te ști.

Poate inima mea a făcut cunoștință cu a ta într-un timp nebănuit de noi.

Undeva în afara noastră, înainte să fim, sau poate că deja existam. Poate că tu erai în colțul tău de lume și eu în al meu. Poate ne așteptam unul pe celălalt și inimile noastre erau undeva deasupra noastră, chemându-se una pe cealaltă. Poate că ele s-au găsit înainte, ce norocoase sunt, mi-aș fi dorit să te fi știut de dinainte.

Sau măcar să realizăm la timp că între noi se înfiripa ceva și noi nu înțelegeam. Și nici nu voiam să dăm frâu liber simțirii. Mie mi-era frică și știu că și ție. Și așa, în fricile noastre, fiecare și-a văzut de lumea lui.

Doi ani și îmi amintesc cum te așteptam să vii, știind că urmează să ne întâlnim. 2 ani și încă îmi amintesc frânturi din conversațiile noastre. Îmi amintesc cum mâinile mele au început să preia forma mâinilor tale într-o variantă mai mică și mai firavă. Cum ne-am plimbat bezmetici prin oraș, neînțelegând că ne îndrăgostim și e ireversibil. Pur și simplu trăiam tot începutul acela de februarie, toată iarna de afară. Nici nu mai știu dacă era atât de frig pentru că aveam înăuntrul nostru fiori de căldură, de fericire. Frigul care îngheață iazurile nu transformă inimile în pojghiță decât dacă sunt triste, neajutorate, părăsite, suferinde.

Ale noastre n-aveau în ele nimic din ce aduce gerul, poate doar nevoia de a pâlpâi focul înăuntrul nostru. Noi deja îl aprindeam, la început ușor pentru că ne era frică să nu ardă prea tare și lemnele noastre nu erau atât de multe.

Dar, apoi, flacăra nu mai mocnea. Izbucnea și era din ce în ce mai mare, apoi se liniștea și o lua iar de la capăt. Și în urma ei nu mai rămâne cenușă, nu ne mai chinuiam să o aprindem sau să o stingem.

Și nu numai mâinile mele au luat conturul alor tale. Ci și inima mea pe care nu mi-o aud, oricât de liniște ar fi. În schimb, inima ta se aude ca toate poeziile pe care nu ți le-am scris încă.

Ca toate locurile care ne așteaptă să le vedem și să ne plimbăm de mână rătăcind străzile. Ca toate melodiile pe care le vom descoperi și le vom cânta de zeci de ori împreună, până ne vom plictisi și-apoi o vom lua de la capăt. Ca toate cuvintele pe care încă nu ți le-am spus. Ca toate răsăriturile și apusurile care se vor petrece exact înaintea noastră. Ca toate nopțile pe care vom uita să le dormim. Ca tot ce vom visa împreună și va deveni realitate. Ca tot ce suntem și vom fi unul cu altul, unul în prezența celuilalt.

Poate că nu ne-a fost mereu ușor și nici întotdeauna bine, dar am ținut unul de celălalt.

Și n-am ținut cu dinții, n-am ținut cu mâinile, ne-am capturat unul pe celălalt cu sufletul. Poate de aceea n-a reușit niciunul să fugă de prinsoare când durea și noi reacționam instinctiv la durere. Când ne apăram fiecare prin propriile arme, uitând să ne apărăm și unul pe celălalt. Fiindcă fiecare dintre noi avea deopotrivă nevoie de el însuși, dar și de celălalt.

Doi ani și pare că a trecut atât de mult timp pentru că și noi, la rândul nostru, am trăit atât cât poate n-ar trăi unii în zece.

Pentru că, de cele mai multe ori, am dat frâu liber simțirii.

Am lăsat lucrurile să se întâmple, le-am trăit, am gustat din lume uneori împiedicându-ne și căzând și-atunci inevitabil a apărut și durere. Alteori doar am lăsat soarele dintre noi să ne iubească și așa am învățat să iubim și noi.

Iar acum, întorcându-mă în timp, la ziua în care a început totul, aș rămâne acolo doar pentru câteva minute, pentru a observa mai bine, doar pentru a fi martor ocular la felul în care începeam să mă îndrăgostesc.
Doar pentru a afla cum arată doi oameni care se vor iubi, dar aș reveni înapoi acum, aici, la cum suntem astăzi. La iubirea ce-și poartă înăuntru timpul de când suntem împreună și celălalt timp, de când ne iubim. E drept că între timpul de când suntem împreună și timpul în care mi-ai zis că mă iubești e o mică distanță. Dar asta e o poveste care nu se va spune astăzi.

Și nu pentru că astăzi este vorba despre începuturi. Despre cum m-ai luat prima dată de mână. Nu, astăzi e vorba despre acum, despre felul în care îți scriu toate rândurile astea și te privesc cum încă dormi, învelit ciudat cu plapuma. Despre cum te-aud foindu-te și tresar gândindu-mă că te vei trezi. Despre cum dimineața asta m-am trezit în brațele tale și miroseai a iubire, a dor, a vis și-a timp.

Insuflam din tine, din miros, îmi adânceam nasul și obrajii lângă clavicula ta și-apoi îți sărutam obrajii și fruntea. Iar tu îmi răspundeai prinzându-mă și mai tare în brațe.

Lucrurile nu vor mai fi niciodată ca la început.

Eu n-o să mai știu niciodată cum e să mă îndrăgostesc de tine. Habar n-o să mai am cum se simte primul tău sărut și nici n-o să-l aștept. N-o să bănuiesc ce piele catifelată ai și nici n-o să-mi mai fie necunoscut sunetul inimii tale. O să cunosc toate acestea despre tine și încă o să te descopăr zi de zi chiar și după ce din prima zi au trecut ani.

Dar al doilea an ne găsește într-o garsonieră împreună, cu tot ce s-a schimbat în noi și între noi.

Puțin din ce am fost și eram acum un an și-acum doi mai suntem astăzi. Iubirea acum are mireasma tuturor anotimpurilor, a mării, a soarelui apus și răsărit. A nopții și a lunii, a liniștii și-a zbuciumului, a ploii pe care o iubești atât, a tot ce am fost împreună, suntem și vom fi. Deloc surprinzător, în căști a început să-mi cânte dintr-odată melodia descoperită când am fost pentru prima dată la mare și pe care am îngânat-o amândoi de nenumărate ori plângând.

Îți știu gustul lacrimilor, sunetul plânsului, vocea când abia te trezești, vocea când îmi povestești ceva care te bucură. Îți cunosc râsul când chiar te amuză ceva. Am întipărit în minte zâmbetul când ești fericit, îți am împrimate în piele mâinile și buzele. Îți știu conturul inimii și al feței, când mă plimb cu degetele și ca pe o pictură bizantină te recreez. Îți recunosc pașii de la distanță și-ți simt trăirile. De doi ani ești al meu.

 

iubire
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.