Despre pasiunile care mângâie sufletul

Poate că în viața fiecărui elev există un moment-cheie, acela dincolo de care respectivul simte propria metamorfoză. Dacă aș fi întrebată care ar fi acela pentru mine, aș răspunde fără ca ale mele gânduri să aibă prilejul să-mi lase vreo urmă prin minte, și-aș afirma, cu certitudine, că singulara clipă definitorie a vieții mele de elev este reprezentată de olimpiada de limba și literatura română.

Încă din clasa a cincea aveam să descopăr că mereu cuvântul mă va chema mai duios și mai veridic decât orice altceva care mă înconjoară. Îl aud și-l simt pretutindeni, până și-n vise. Dar pentru ca acesta să încolțească înăuntrul meu, am avut nevoie de aripi și de-un soare care să-mi mângâie sufletul cu raze, să trezească în mine tot dorul de litere, de fraze, de rime. Iar primii doi oameni-soare, cărora le voi fi veșnic recunoscătoare, sunt domnul și, respectiv, doamna profesor Pintilii Marius și Pintilii Alina. Ambii mi-au insuflat dragostea de cuvânt, și-mi voi aduce mereu aminte cum doamna profesor Pintilii Alina mi-a spus că va urma olimpiada de limba și literatura română și mi-a recomandat să particip. Am acceptat emoționată și-mi amintesc felul conștiincios în care am încercat să mă pregătesc și, de asemenea, toate încurajările și tot sprijinul oferite de doamna profesor.

Mi-au fost furate uneori fiecare punct și fiecare virgulă, dar am învățat că, deși le-aș putea considera pierdute, ele vor sălășlui etern înăuntrul meu. Mi-am construit, așadar, o lume pe care am aglomerat-o cu un amalgam de vorbe nerostite, pe care le țin captive în mine, de teamă să nu uit vreodată de ele. Fiecare cuvânt din al meu univers vorbește despre o amintire, și fiecare punct cântă despre câte-o himeră pe care aș spulbera-o dacă aș oferi-o realității. În fapt, ce ar putea fi olimpiada, din propria mea perspectivă, decât o regăsire a sinelui?

Privesc în jurul meu cum toți se caută – unii pe alții, ori pe ei înșiși. Se pierd și-o iau de la capat: iar se caută, apoi din nou se pierd, pribegind spre noi hărți ale sufletelor, ale drumurilor, ale altor ființe-soare. Dar ferice de aceia care se regăsesc și se pierd în același timp… Mă număr printre ei, căci de-atunci de când am descoperit cuvântul scris sub forma unor propoziții alambicate, prea lungi, prea scurte, ale căror capăt nu-l găsești decât în momentul în care nu pornești în căutarea sa, am fost părtașa unor pierderi și regăsiri succesive. Și probabil că acestea au fost resimțite cel mai intens anul acesta, în cadrul Olimpiadei naționale de limba și literatura română, care a avut loc la București, iar mai apoi pe malul mării, la Olimpiada internaționala de lectură din Constanța.

Cum afirmam mai sus, drumul meu a început de ani buni, în care lectura și scrisul mi-au fost, deopotrivă, cei mai buni prieteni. În momentul în care am descoperit cărțile, am știut că între cuvintele acelea nemuritoare îmi voi găsi refugiu, chemare și inspirație. M-am ascuns deseori printre cuvinte, mai ales în momentele în care tot ce era în jur mi se părea fad și lipsit de orice noimă. Cărțile mi-au demonstrat că pot trăi și pot simți orice. Iar în momentul în care am eliberat din interiorul meu toate cuvintele care simțeam că vor să fie așternute pe colțuri de foaie, la finalul caietelor și-n oricare loc în care îmi doream să mă destăinui, am realizat că literele îmi vor pansa răni și vor arăta lumii părți din mine de care uneori n-aveam habar. Iar apoi, dupa 4 ani în care am participat la olimpiada de limba și literatura română și am reușit să mă calific aproape în toți anii la etapa județeană, am reușit, în clasa a IX-a, să ajung și la etapa naționala a olimpiadei, de unde să vin cu locul al VI-lea, și anume mențiune. Mai apoi, in clasa a XI-a, m-am calificat pentru a doua oară la națională. Parcă mă văd și-acum cu ochii minții, speriată, îngrijorată, emoționată, deși la a doua participare – înghesuindu-mă prin tot noianul de candidați (ca de obicei, toți mai inalți decât mine) – încercând să aflu rezultatul, să îmi culeg roadele muncii, ale emoțiilor, ale atâtor foi care s-au eliberat din prinsoarea nulității și-au devenit scrise, înveșmântate cu litere și semne de punctuație, căpătând eternitatea cuvântului. În final, felul în care am dat viață fiecărui enunț dinăuntrul meu, modul în care un alt om-soare, și anume doamna profesor Pavel Daniela, mi-a oferit aripi și m-a învățat să zbor printre logosuri, arătându-mă că invincibilitatea mea nu va sta niciodată în realitate, ci în imaginație și-n vis, m-au adus spre un rezultat neașteptat, dar râvnit: premiul al III-lea și, respectiv, calificarea la etapa internațională a Olimpiadei de lectură. De asemenea, la etapa internațională am obțiunt Mențiunea I, clasându-mă pe locul al IV-lea la nivelul la care am participat (clasele XI-XII), și un Premiu special pentru originalitatea abordării a subiectelor.

Și totuși, mai mult decât oricare roman citit, mai presus de orice element de teorie asimilat, anul acesta am învățat că în momentul probei scrise, atât la faza națională, cât și la internațională, nu ești decât tu cu tine, până și majoritatea gândurilor îți dispar atunci. În lipsa oricărei arme împotriva unui timp care se scurge, tu trebuie să scrii, să impresionezi, să te așterni, de fapt, pe tine însuți printre toate acele rânduri pe care ești nevoit să le scoți întâi din suflet și-apoi să le treci prin filtrul gândirii, să le amesteci cu tot ce știi, cu tot ce ai vrea să cunoști și cu tot ce-ai creat pe moment, improvizându-ți sinele în atâtea euri, câte îți dictează conștiința și inima.

Despre aripile oferite de doamna profesor, despre cum m-a învățat tainele zborurilor, demonstrându-mi mereu că nu e suficient doar să fii, să exiști, ci trebuie să faci, să te perfecționezi, să-ți inspiri idealurile, ca mai apoi să-ți expiri munca și rezultatele, și însăși despre doamna profesor, ar trebui scrise romane, dar acum sunt nevoită să mă limitez la niște rânduri. Îi mulțumesc și pe această cale, fiindu-i profund recunoscătoare pentru tot ceea ce m-a învățat și pentru cum m-a îndrumat, atât spiritual, cât și cu materiale temeinice. Dumneai a pus în bagajul meu de călătorie către sine sufletul. M-a povățuit că fără el, degeaba mă caut și în van am alcătuită o hartă detaliată a traseului (pe alocuri sinuos) pe care îl am de urmat.

Dacă olimpiada a fost doar vis? Dacă e doar ambiție și-o „pasiune” de moment? Se spune că emoțiile cele mai puternice devin sentimente și, mai apoi, pasiuni. Cuvântul pentru mine a fost mai întâi emoție. Acum e pasiune. Și intenționez să-l urmez și să mă urmeze pretutindeni, pentru că mai departe voi urma Facultatea de Litere din București.

În rest, olimpiada e poveste. Nu-i cu zâne și cu prinți, nici cu balauri și inorogi. Nu lipsește curcubeul, soarele, ploaia. Odată ce-i pătrunzi tainele, te copleșesc stări posibile și imposibile și, undeva mai departe de toate etapele (locala, județeană, naționala și în final internațională), de toate simțirile, de emoții, de lupte incerte, de incertitudini și nerăbdare, ești tu, la capătul altui univers, la începutul altui timp – în fapt, sunt eu, simțindu-mă diferită față de cum am fost înaintea olimpiadei. Astăzi sunt mai liberă, zbor printre cuvinte ca printre stele, le culeg și le țin căuș în palme, le insuflu eternitatea și mă ofer lor, neîntregită, pentru că doar prin ele mă regăsesc pe deplin.

 

50177586_537721753305552_889986952525250560_n
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.