Dar astăzi nu…

9 septembrie 2019, dar astăzi nu. 12 ani, nici mai mulți, nici mai puțini, dar astăzi nu.

Nucul aproape își îndoaie crengile ca niște brațe care caută pământul să-l îmbrățișeze, atât de plin de fruct dulce și alb este, dar astăzi nu. Soarele a răsărit la aceeași oră și încă și-a mai luat de la vară puțin răsuflu, fiindcă oamenii încă mai caută umbra, pe străzi razele își continuă jocul, ba se răsfrâng peste asfaltul fierbinte, ba cuprind cu lumină câțiva trecători al căror drum necunoscut va fi încă însoțit de soare. Dar eu, noi, astăzi nu.

Frunzele dansează în vânturi, încă sunt verzi, deși câteva s-au colorat în culorile soarelui de la răsărit și și-au îndoit aripile spre pământ. Ele nu mai zboară, nu mai cântă, nu mai dansează cu vântul și nici nu mai stau aplecate, aducând umbra. Aproape că sunt moarte, deși nu vreau să mă gândesc la asta, frunzele culcate nu sunt niciodată fără viață, ele trăiesc deja o altă viață, o bătrânețe în care nu mai au forță, nu mai pot să-și țină mâinile, picioarele, aripile legate de trunchiul copacului, adâncite în crengile lui scorțoase. Dar eu, astăzi, nu.

Și se aude destul de tare vântul, mai tare decât clipocitul apei, mai repede decât picăturile de ploaie care se zbat pe ferestre și-alunecă în neștire. Nu, vântul chiar nu adie, îl aud, dacă mi-aș îndrepta pașii spre el, cu siguranță ar vrea să mă poarte într-un vals pe care numai toamna l-a învățat să-l danseze. V-am mai zis: astăzi, totuși, nu.

12 ani în care nici n-am putut să observ prea bine ce se întâmplă în jur. Poate că nici n-ar fi avut atât de multă importanță că acum. Prima dată: 17 septembrie 2007. 12 ani distanță, atunci da, acum nu. În septembrie acela se schimba ceva, dar nu prea știam bine ce.

Aflasem că n-o să mai fiu trezită în fiecare dimineață să mă duc la grădiniță, grădinița aceea pe care am refuzat-o în primul an, n-a fost pentru mine, n-am simțit-o pregătită să pătrund pe poarta ei. Dar școala pare-se că era cu totul altceva, deși aveam prieteni în jurul meu care erau deja școlari. Păreau interesanți, aveau o uniformă drăguță, pe care am auzit că va trebui să o port și eu, ghiozdane aproape mai mari decât ei și ceva care părea cam plictisitor, din ceea ce îmi povesteau: teme. Cică urma să le am și eu, dar nu conta, deocamdată mergeam la școală.

Mi-o amintesc pe bunica mea trezindu-mă de dimineață, cum avea să mă trezească încă vreo câteva luni de atunci încolo, cu ochii care aproape i se înverzeau când înăuntrul lor ascundea lacrimi. Avea lacrimi în ochi și nu prea înțelegeam de ce, dar ea știa: deveneam școlăriță și pentru fiecare părinte sau bunic, în parte, emoțiile unui nou început se resimt odată cu fiecare teamă, cu fiecare dorință, cu fiecare speranță.

Aveam și eu emoții, dar pe atunci nu știam să mi le explic și nici să le modelez. Poate că ar trebui să ne amintim, când ne maturizăm, cum resimțeam emoțiile în momentele când eram copii, pentru că nu le-am mai pierde și nu am uita să le simțim, inimile noastre ar fremăta la fel de mult ca atunci când încercam ceva pentru întâia dată, când primeam desertul preferat, când ni se aducea în dar o nouă jucărie sau pur și simplu, ca acum, când începeam școala.

Eram veselă și dornică să-mi cunosc noii prieteni, știam că încă o să mă joc, că o să răd, nici nu-mi imaginam că, mai târziu, peste 12 ani, o să privesc toți copiii care se îndreaptă spre școli și eu n-o să mai fiu printre ei. De ce aș fi făcut-o? Cred că unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le facem în clipele alea prea puține, prea trecătoare, când sunem copii, este că niciodată nu ne gândim la ce va fi după.

Copilăria vine cu învățăturile ei: să știi să te bucuri acum și aici de prezent, fără viitor, fără trecut, contează doar clipa în care ești și exiști, mintea ta de copil nu vrea să știe ce se va întâmpla peste o săptămână decât doar dacă este ziua ta și ești curios ce gust va avea tortul. Altfel, e inutil.

Și, totuși, astăzi nu, dar atunci da. Aveam două codițe prinse cu fundițe albe și uniforma clasică, pe care cu siguranță au avut-o multe generații: sarafanul albastru închis, ceva mult mai închis decât marea la care fusesem în vacanță, în vara ce tocmai trecuse, cămașa albastră, cu carouri albe, și un guler alb, apretat, călcat cu mult zel cu o seară sau o cu o zi înainte. În piciorușe, pantofi proaspăt dați cu cremă, noi, și în spate un ghiozdan mai mare decât trupul firav al elevului. Din fericire, primul meu ghiozdan n-a fost acela clasic, de purtat pe umeri, ci imita geamantanele, pentru că avea roți și îl târâiam după mine, agale, liniștit și totuși zbuciumat. Inima îmi fremăta exact cum se auzeau roțile genții pe care o târâiam după mine.

Din pozele de atunci (noroc de ele, pentru că memoria nu m-ar fi purtat tocmai atât de departe, nu atât de detaliat) am văzut că soarele din acea zi era probabil la fel de intens ca și cel de astăzi, dar nu conta atât de mult vremea în timpurile acelea, știam să mă bucure și soarele și ploaia, deopotrivă, iar zăpada era cea mai râvnită.

Grupuri și grupulețe în fața mea, în spatele meu, alături de mine. În stânga: tatăl meu și bunica mea, care știau că de atunci încolo pornesc pe drumul pe care l-au parcurs și ei acum mult timp în urmă, poate că erau nostalgici amintindu-și că au început și ei cândva școala și-au avut alături, probabil, părinți care să-i țină de mână, să-i îmbrățișeze, să le reamintească faptul că le sunt necondiționat alături și pornesc împreună pe acest drum.

Iar în drepta, undeva lângă, doamna învățătoare care ne-a adunat pe toți în același loc, ne țineam câte doi de mână și priveam în jurul nostru: câțiva cunoscuți, cu alții abia am făcut cunoștință, auzeai pretutindeni: „uite, el va fi colegul tău”, „salută-ți noua colegă”, „vrei să stăm împreună în aceeași bancă?”. Ghiozdanul prea greu pentru umeri mici și lumea prea mare, pentru că el, elevul, n-a văzut niciodată atâta forfotă și atâția copii la un loc.

Primul clopoțel, atunci da, astăzi nu. Prima dată când se-aude clopoțelul. Țrrrr, sunetul ăla inconfudabil, mi-l port și acum în timpan, atâția ani în care el a vestit începutul și sfârșitul școlii, pauza și ora. L-am auzit și pentru ultima oară, îmi amintesc momentul, știu și acum că mi-am adâncit înăuntrul inimii sunetul cu care am fost obișnuită timp de 12 ani, 12 toamne, 12 ierni, 12 primăveri și veri. Și astăzi e toamnă și clopoțelul nu mai sună, nu-l mai aud, îi port sunetul în mine, dar cu toate astea el e acum pentru ei, pentru ceilalți care încă au rămas pe băncile pline de amintiri ale școlii, pe scaunele care au adăpostit atâtea trupuri care uneori ar fi dorit să se ridice, s-o ia la goană.

Dar astăzi a început școala și pentru mine n-a mai început. Pentru mine n-a mai sunat clopoțelul, nu mi-am mai îmbrăcat uniforma și nici n-am mai întrebat pe nimeni dacă anul acesta vom sta împreună în bancă. Nu mai știu ce miros au manualele și nici n-am mai stat la cozi interminabile să-mi cumpăr coperte și caiete. E atât de toamnă, la fel ca în toți anii, copiii și adolescenții se îngrămădesc pe străzi, peste tot e aglomerație, florăriile sunt aproape goale pentru că în brațele fiecărui școlar vei vedea astăzi un buchet de flori în mână.

Dar astăzi, pentru mine, școala nu mai începe. Am știut și-am plâns aproape în fiecare an că se termină vara și că iar trebuie să o iau de la capăt cu lecțiile pe care trebuia să le învăț, cu temele care îmi ocupau destul timp, cu faptul că trebuia să mă trezesc dimineața. În dimineața asta nu m-a mai trezit nimeni.

E mai dificil decât aș fi crezut să faci timp de 12 ani același lucru, mereu și mereu, uneori cu regrete, alteori nerăbdător, și acum să știi că, deși ai mai vrea măcar o singură dată, nu mai ai încotro, e timpul altor mâini să învețe să țină în mână stiloul și să scrie. Și încă mi-e necunoscut gândul că începe școala, eu știu că școala începe când, cu o seară înainte, mă culc mai devreme, îmi fac ghiozdanul, îmi pregătesc hainele și plec de dimineață să caut flori. Dar așa, cum să înceapă?

Cum să înceapă școala dacă nimeni nu m-a trezit dimineața și nici nu m-am grăbit să-mi îmbrac hainele de școală, să-mi apuc ghiozdanul pe umeri și să pornesc înspre școală, iar mai târziu înspre liceu? De ce toată lumea rostește că e întâia zi de școală, dacă astăzi, pentru mine, nu e?

Și cum se poate ca astăzi să nu mai văd atâtea chipuri pe care le-am uitat pe parcursul vremii, unele dintre ele atât de schimbate, să nu mai plec spre clasă, să îmi ocup locul în bancă și să aștept, curioasă, să aflu orarul?

12 ani da, în fiecare toamnă: frunze legănate de vânt, glasuri pretutindeni, plânsete, părinți care își țin copiii strâns de mână, îmbrățișări, revederi, cuvinte încurajatoare de la profesori, banca scorojită, plină de desene și formule, atâtea gânduri și speranțe și întrebări, ca la fiecare început de an. „Tu ce-ai făcut vara asta?”, „Am înțeles că anul ăsta mate e mai grea”. Glasuri pretutindeni, ochi curioși și întrebători. Ei încep din nou anul ăsta, o iau de la capăt, mereu de la capăt, până n-o să mai găsească acel capăt, n-o să mai fie, o să-l piardă din mâini la fel ca mine: astăzi, totuși, nu. Am pierdut capătul.

Eu astăzi nu mai încep școala, am terminat-o deja, vor urma alte etape. Voi, ceilalți, da. Și nici nu veți ajunge să știți sau să simțiți că școala nu va dura o veșnicie, pentru că, de îndată, între două teste mototolite, două ascultări și câteva începuturi și sfârșituri de ani, școala va fi gata, iar voi nu vă veți mai întoarce nicicând acolo, nu veți mai fi elevi, nu veți mai privi înspre catedră și nici nu veți mai pândi ușa clasei, ca să vedeți când vine profesorul.

Astăzi nu, e gata, școala abia a început, dar pentru mine s-a terminat. Și n-aș putea spune că nu mi-e dor și că nu sunt nostalgică, pentru că anii de școală au fost colorați mereu cu frunzele răsăritului de toamnă și cu dorurile verii, destul de multe și apăsătoare, dar încăperea aceea care ne aduna pe toți la un loc și ne adăpostea acolo gândurile, visurile, notele și zâmbetele a fost ani întregi ca un refugiu, din care abia așteptam uneori să scăpăm și alteori ne doream să revenim. Și am revenit 12 ani, am plecat tot 12 ani de acolo, din diferite școli și din diferite clase, la urma urmei tot același loc: școala. Astăzi nu, pentru mine. Pentru ei, da.

Început de școală
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.