Dacă vei rămâne mereu și va fi târziu când vei pleca, de ce nu ai venit mai devreme?

Pot să-mi răstorn capul pe umărul tău? Măcar pentru o secundă, dacă nu voi reuși să-l țin pentru o eternitate, ori dacă nu vei putea să mi-l sprijini mereu.

Pot să învăț să respir odată cu tine? Încep cu o inspirație, apoi o expirație urmată de o pauză lungă în care timpul se pierde când îți apropii buzele de-ale mele și încremenește lumea, nimic nu mai are suflu, totul dispare, rămânem doar noi doi într-o lume pe care ne-am creat-o încă de când m-ai prins de mână sfios și m-ai strâns cu neîncredere. Îți simțeam în podul palmei toate fricile. Eram ca o ghicitoare care, simțindu-ți pielea, învăța că și ție, ca mie, ți-e frică de plecări. Ți-e frică de plecarea mea, așa cum și eu mă gândesc cu oroare la o zi în care ai putea să-ți strângi iubirea din toate colțurile inimii mele, să-ți împachetezi dorul, să-ți ascunzi pielea și să-ți împăturești orice vis pe care l-ai avut cu mine.

Dar apoi mi-am coborât degetele pe altă linie a palmei tale și ți-am simțit viitorul. Eram acolo, zâmbindu-ți, dansând în ploaie chiar și în clipele când era furtună, pentru că știam că ar fi apărut de îndată curcubeul.

M-am îndepărtat de trecutul tău, deși l-am învățat plimbându-mi degetele pe suprafața netedă a mâinii tale. Când am reușit să-l deslușesc mai vădit, ți l-am recitat și eu pe al meu ca pe o poezie ale cărei versuri le știam atât de bine, încât te-am făcut să-i memorezi din strofe și să-ți revină în gând rime atunci când te așteptai cel mai puțin. Acum însă e timpul să dai uitării, să uiți tot ce ai învățat despre mine într-un timp în care tu nu erai și habar nu aveam cum poți să-mi rupi coastele la fiecare îmbrățișare.

Haide să o luăm de la capăt. Să fie ca la prima întâlnire, doar că acum să ne iubim. Poți să-mi înveți inima să bată odată cu a ta? Să fie aceeași bătăie, același cântec orb în care ne vom arunca iubirea și n-o vom mai lua niciodată de acolo. Amândoi știm că iubirea rezistă cel mai mult și cel mai bine în piept, în mijlocul inimii.

Răstoarnă-ți iarăși degetele înăuntrul palmei mele. La începuturi, așezându-mi capul pe pieptul tău, te rugam să mă lași o secundă să-ți ascult inima și să simt cum se contractă pieptul. În timp am învățat să rostim cuvântul “mereu”, ca în primii ani de viață, când nu știam decât câteva cuvinte, iar pe celelalte le învățam pe parcurs.

Acum n-o să te mai intreb dacă pot să mă odihnesc o eternitate prea scurtă la pieptul tău, pentru că sunt prea obosită de-atâtea căutări, doruri și cuvinte scrise. Prea multe propoziții, prea multe puncte, prea multe rime fără noimă, pe care le scriam fără a înțelege nimic. Doar mă voi așeza tacticos și n-o să mai plec. Rămăn mereu. Iar tu, dacă vei rămâne mereu și va fi târziu când vei pleca, de ce nu ai venit mai devreme?

Rânduri din august 2018, regăsite astăzi, dar la fel de adânci și valabile.

Photo by bhuvanesh gupta on Unsplash

bhuvanesh-gupta-yH66cRzpNzQ-unsplash
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.