Tratat de poezie-biologie: cum poți trăi cu două inimi

Nu știa niciodată cum putea să trăiască de atât timp cu două inimi.

Una avea patru camere goale pe care niciodată nu le umplea cu nimic, nici măcar nu se descălța când intra într-una dintre ele. Pășea înăuntrul lor cu aceiași papuci pe care îi folosea afară și nu se temea că ar murdări podeaua, de fapt nici nu era o podea, într-una dintre ele era doar mult rumeguș pe jos.

Acolo s-au tăiat la un moment dat lemne, acolo s-a construit cândva mobilă, o mobilă lăcuită, șlefuită, care a fost încărcată într-un camion și dusă departe de încăperile acelei inimi în care nici măcar praful nu avea voie să se depună, deși rumegușul aduna dedesubtul lui particule solide și murdare.

Ei i se păreau goale camerele, n-ar fi avut rost să se gândească prea mult la ce s-a construit acolo, nici la rumegușul pe care călca, nici la praful de sub rumeguș. Avea o inimă cu patru camere goale. La un moment dat se gândea să primească chiriași, și-ar mai scoate, poate, din costurile de întreținere ale celorlalte camere, din cealaltă inimă, fiindcă acelea consumă mult mai mult, îi vin facturile de fibrilație cu cifre de ordinul miimilor.

Dar ce rost ar avea să îi fie plătită chiria de necunoscuți, să aibă în camerele inimilor oameni care să-i doarmă, care să-i strănute, să-i plângă, să-i râdă în piept?

Nu era de-ajuns să-și adune în celălalt piept și în cealaltă inimă toate persoanele care deja i-au râs, i-au plâns și i-au zidit în încăperi pereți pe care au bătut cuie, iar peste cuie au atârnat tablouri și dedesubtul lor au rămas spații goale, găuri centimetrice?

De ce ar fi avut nevoie de o inimă goală, la ce i-ar folosi, s-a gândit ea, odată ce nici măcar nu se descalță când intră prin vreo încăpere? Ar fi pus ferestre ca să intre soarele, căci e mereu întuneric acolo și se-mpiedică de neant când pășește, nu e nimic în jur de care să se sprijine și nici măcar nu-și poate pune un pahar cu apă.

În cealaltă inimă are mereu grijă în ce cameră se duce, există o încăpere în ea în care te izbești cu tâmpla de cuie și de tablouri, pereții aproape că respiră cu amintire, se întoarce în încăperea aceea de mai multe ori în ultima vreme, se uită atent la zbârciturile varului.

A încercat chiar să văruiască, dar culoarea se depunea peste cuie și peste ramele de lemn, iar în scurt timp albul, albastrul dispăreau, nu mai rămânea nici urmă de vopsea, se dilua în forța lucrurilor pe care le trăise și n-avea niciodată la îndemână vreun sac pentru ele, ca să le recicleze și să le ducă cât mai degrabă la gunoi.

Iar când își punea de cu seară sacul în buzunarul gecii sau al pantalonilor, îl umplea de pe drumul înspre inimă cu fel de fel de nimicuri. Ajungea cu sacul îmbelșugat în fața încăperii și pentru lucrurile de acolo nu mai avea spațiu și nici putere să le mai care asupra ei.

Renunța. Închidea ușa la încăpere cu cheia, dar nu făcea dintotdeauna asta și, uneori, mai uita. Îi părea rău aproape întotdeauna, pentru că nu o dată i s-au vandalizat din amintiri, nu o dată a găsit urme de pași pline de noroi, de mâzgă peste podele și peste pereții ei albi. A fost mai greu să le curețe decât să se izbească mereu cu trupul și cu ochii de ele.

Se gândea mereu că e mai dificil să cureți ceea ce lasă alții în urma lor decât ceea ce tu singură murdărești, prăfuiești, umpli de noroi, de mâzgă. Măcar atunci când murdărești tu în propria-ți încăpere ai habar pe unde ai călcat, știi ce bureți să folosești ca să freci suprafețele murdare, dar când vin alții peste lucrurile tale, vandalizează, rup, murdăresc, atunci e mai greu, trebuie să verifici fiecare lucru în parte minuțios, să-l întorci pe față și pe dos, să analizezi, să miroși, să-ți cumperi soluții ca să curețe în profunzime urmele și noroiul. Nu-i întotdeauna ușor.

Apoi, dacă tot avea două inimi, s-a gândit să lase o inimă goală, searbădă ar spune unii, acolo n-ar veni nimeni nici să fure, nici să murdărească, nici să stropească cu otrăvuri.

Dacă nu i-ar fi fost vandalizată intâia inimă, iată, poate și-a doua ar fi avut acum cuie asupra ei, și tablouri, ceva amintiri distilate de amintirile celeilalte inimi, niște oameni care ar mai veni din când în când în vizită sau pe care i-ar chema cu puterea sângelui sau a melodiei ritmice a pulsului.

Dar așa, îi e destul de clar, respectă paradigma românească pe care o are încă de când era mică și o știe cu sfințenie și-acum: tot ce-i nou, tot ce-i mai scump, păstrează de bun. Nu, n-ai voie să folosești nimic din ceea ce poți păstra de bun, ține tot acolo în tine, ține până o să uiți sau n-o să te mai încapă a doua inimă în piept, până o să-ți rămână prea mică sau prea mare.

Dar cine spune că, din cele două inimi ale ei, inima goală e cea bună?

O păstrează înăuntrul său de bună pentru că nu știe încă ce ar putea să facă cu două inimi. Uneori își spune că, atunci când prima o să fie doldora de amintire, de durere, de dor, de iubire, de fericiri neînchipuite în forma pe care o s-o ia atunci când se vor corporaliza în fața ei, atunci o să fie momentul s-o folosească, doar atunci o să pună și acolo niște podele și o să așeze tablouri, fără ca asta să implice ca alții să bată cuie în locul ei și să-i lovească pereții. Deși, de foarte multe ori au fost împinse cuie în propriii-i pereți, chiar și atunci când ea nu a dorit asta, și ce a putut să facă decât să agațe deasupra lor amintiri?

Acum, cu acea cameră a inimii ei deseori vandalizată, încărcată, preaplină de cuiele amintilor atârnându-i peste pereți, știe că n-ar trebui să mai uite niciodată cheia și nici să mai primească musafiri, pentru musafiri are altă încăpere, tot în aceeași inimă, deși la un moment dat au început să se adune și acolo pete pe suprafața pereților și au rămas câteva urme de pași.

Iar celelalte două încăperi țin de tot ceea ce o fac să fie vie, de toate lucrurile care îi trezesc pulsații, de murmurul fericirilor care îi capturează strigătul într-o singură voce, de soarele care îi mai coboară uneori în piept și-i lasă acolo fracturi de raze.

La un moment dat, se va întoarce mai des ca oricând și în camera inimii în care sunt cuie și amintiri, mai mult ca să ude florile care vor începe să crească de îndată ce va face ordine și lumină pe acolo.

Și cu cealaltă inimă, din cele două inimi ale ei, încă nu știe ce are a face. Probabil că, la un moment dat, n-o s-o mai păstreze de bună, ci o s-o dăruiască cuiva care are într-adevăr nevoie de o inimă goală, o inimă dinăuntrul căreia va sufla rumegușul și va aduna, la fel cum și ea a adunat, patru încăperi pe care le va umple și le va construi așa cum sângele și pulsul vor face cărări înăuntrul ei – cu alte cuie, alte vandalizări, alt praf, alte ferestre, alt soare și alte fibrilații. Cine știe? Poate acel cineva va avea nevoie de o inimă goală chiar foarte aproape de inima ei.

 

 

 

 

 

 

 

 

două inimi
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Amintiri

Cum știi că vine toamna?

cum știi că vine toamna?te duci într-un muzeu. într-un oraș total necunoscut. nu-i știi străzile și nici mirosul. habar nu ai cum îi arată intersecțiile

Citește mai mult »

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.