Cum m-am îndrăgostit de toamnă în primul an de studenție

Am încercat mereu să fug de toamnă, să mă furișez de zilele ei lungi și friguroase printre pături groase, printre cărți care să mă țină în brațe, și eu pe ele printre coaste, acolo unde-mi pâlpâie inima cel mai tare. M-am ascuns de ea așa cum am știut mai bine și-am plâns gândindu-mă că-mi pleacă soarele și vara, florile și păsările, marea și valurile, și mi se aștern ușor frunzele pe trup, mă îmbrac în portocaliu, în roșu, în maro și-mi va fi rece, și va trebui să port cu mine fulare colorate…

Dar… Dar știu: ar fi fost trist să încep să nu iubesc toamna. Și nu știu cum să vă explic sau să vă spun, dar m-am îndrăgostit.

E prima mea toamnă în Cluj, prima mea toamnă de când sunt studentă, și dragostea aici începe cu toamna. Astăzi nu m-am ascuns înăuntrul unei pături și nici nu m-am cuibărit acolo, ci mi-am ghemuit palma minusculă înăuntrul mâinii care m-a făcut să mă îndrăgostesc de luna februarie, de el, și am început să iubesc toamna. Eu știu că el o iubește de mult. Anul trecut îmi promisese că mă va face s-o iubesc, dar nu l-aș fi crezut. I-a luat ceva timp ca să mă învețe cum să mă îndrăgostesc de toamnă, e drept, dar a reușit. La fel cum, poate, m-a învățat încet-încet și cum să-l iubesc. Mi-e teamă uneori că nici acum, după doi ani, nu știu exact cum se face.

Deci, ce mă fac cu toamna, fiindcă abia am început s-o iubesc și pe ea?!

Iată-mă azi, cu mâinile înghețate, spunându-i să nu așteptăm tramvaiul. Nu, toamna nu se așteaptă tramvaiul, când e toamnă cauți cele mai colorate parcuri și pleci într-acolo. Știți cum dansau frunzele în copaci și cum cădeau castanele cu zgomot, cum se izbeau de asfalt, cum parcă se întreceau cu frunzele, întrebându-se care o fi căzând prima?! Eu, însă, m-am gândit la altceva: bătrânețea frunzelor portocalii se sfârșește odată ce himera căderii, a zborului frânt care se termină jos, undeva, pe o potecă pe care se aventurează îndrăgostiții, iar castanele, crezând și ele într-un sfârșit, se apucă de vânt cu brațele strânse și se lasă pierdute printre frunze, ele nu cred în singurătate și în sfârșituri.

Se formează rotocoale, frunzele nu dansează numai în copaci, cred că ar trebui să învățăm cu toții de la ele: și aproape când și-au pierdut din tinerețe, când se pare că urmează un ultim vals, ele se pierd printre adieri, se rotesc, fac piruete, iar apoi se așază din nou pe asfalt, cuminți, gâfâind de la atâta dans.

Acum înțeleg: frunzele foșnesc după dansuri, atunci când le atingi. Iar toamna e frumoasă datorită lor, pentru că frunzele nu te învață despre finaluri, ci despre ceea ce se află în fiecare dintre noi: și în momentele în care totul pare sfârșit, când visurile parcă încep să se risipească, mai există totuși un ultim dans, o ultimă piruetă, un ultim strigăt.

Și astăzi cred că niciun anotimp nu descrie mai bine viața decât cum o face toamna.

Toamna în Parcul Central din Cluj
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.