Cum e atunci când poți să uiți, când vrei să uiți?

Privesc cu stupoare  priviri rătăcite, desuete, în care sufletul e, pentru ambele ființe, arid. Și mă uit insistent, și mă întreb într-un mod bizar, cum poți să uiți?

Apoi vine altă întrebare, și cercetez de unde vine uitarea. Mi-e echivoc cuvântul, îmi camuflez conștiința care știe că, indiferent de obârșiile acestui cuvânt,  eu am uitat. Aparent.

Poate că am uitat, în clipe de neatenție, că trebuie să termin ceea ce am de făcut. Poate că nu mi-am amintit că sunt nevoită să sun pe cineva, că am promis că voi ajunge undeva sau că va trebui să  inapoiez o  carte împrumutată de timp îndelungat.

Și iar mă întreb cum, oare și de ce. Mă gândesc de ce ar trebui să uiți persoane. Sau de ce, întâlnindu-te cu ele, le-ai spune că le-ai uitat, fiindcă nu ți-au mai trecut de mult timp prin față,  nu ți-au mai ocupat gândurile.

Încerc să eludez aceste întrebări și nelămuriri care îmi fărămițează puțin din suflet. Nu de alta, dar și eu am rostit cuvinte mari referitoare la uitare. Și eu am spus că am uitat persoane, când am știut mult prea bine că nu e așa.

De ce să te chinui, suflete, să uiți? De ce, din orgolii, ipocrizie, îndepărtezi alte inimi, cufere în care ai adunat utopii, amintiri? De ce îți impui acest terifiant gând, cel al uitării, când tu, omule, știi atât de bine că dorindu-ți prea mult, cu prisosință și ardoare un lucru, te vei îndepărta de reușita realizării lui?

Și ești conștient de faptul că a uita nu este similar cu a bate din palme. Nu poți lăsa o secundă să-ți treacă prin tine, o secundă de viață să-ți cuprindă pulsul, respirația și gândurile, iar în acel timp tu să pierzi din memorie ceea ce îți dorești să rătăcești.

Nu e banal. Îmi simt respirația sacadată, prelungă și dureroasă. Pentru că am în față o persoană pe care am considerat-o uitată. Credeam că se află în negura timpului, lângă pereții șubrezi ai sufletului, speciali aleși pentru aceia pe care m-am străduit să îi uit, pentru memoriile pe care le-aș fi îndepărtat precum aș dezlipi un lipici de  calitate îndoielnică.

N-am reușit. Eu n-am reușit să uit. N-am reușit să uit tot, nici măcar acel tot despre care scriam în postări anterioare. În ciuda faptului că mă regăseam în ceea ce scria Eliade, că totul se uită sau se poate uita. Pe moment sigur că uiți. Atât timp cât nu mai auzi nimic, cât ești înconjurat și preocupat de alte gânduri și alte ființe.

Doar că, fără să vrei, vei reîntâlni persoana uitată. Și atunci o privești, te uiți la ea, ești conștient că știi cum o cheamă, realizezi că s-a schimbat puțin la înfățișare, că poate e mai tristă, că poate te privește diferit față de cum o făcea, și încerci să-ți reamintești cum e vocea sa.

Iar atunci îți dorești să-ți vorbească. Să-ți spună ceva. Orice. Preiei tu inițiativa. Te arăți bucuros de această reîntâlnire. În momentul acela îți amintești că i-ai spus, cândva, printr-un mesaj, printr-un bilețel tăinuit, printr-o scrisoare rătăcită în buzunarul său, că ai uitat-o. Că ai uitat-o pe ea, pe ființa care acum îți stă inaintea ta.



Da, vei realiza că tu n-ai uitat pe nimeni. Cel puțin, nu pe aceia cu care ai adunat amintiri, speranțe, pe cei care te-au ajutat și indrumat, pe cei care te-au iubit si pe aceia pe care i-ai iubit mult, atât de mult încât ai găsit de bună-cuviință că a uita e cea mai bună soluție. Și te vei chinui, și vei plânge, și vei începe o nouă zi în care vei realiza că nu te-ai mai gândit atât de mult la acel om, iar apoi o să mai vină zile în care o iei de la capăt și iar te năpădesc amintiri. Vor trece zile, luni și ani întregi. Și aparent, ca mine, vei spune că ai uitat.

Va fi verosimilă ideea uitării. Până într-o zi. Cine știe? Posibil să n-o întâlnești. Vei auzi un cuvânt care să te determine să te gândești la acel cineva. Ori vei trece printr-un loc care să fie similar, ori chiar același cu acela în care o întâlneai. Te va întreba, cineva, poate, de existența lui sau a ei. N-o să știi ce să răspunzi, dar atunci înțelegi că himeră e cuvântul uitare, pentru că tu uiți doar dacă nu-ți va aminti cineva, cândva.

Și doar dacă, într-o toamnă în care a mai rămas o reminiscență a verii, tu vei păși timid pe o alee rustică, iar dintr-un nuc bătrân va cădea o frunză ce-ți va șopti de dor, de uitare, de o iubire de toamnă uitată undeva, printre filele  anotimpurilor trecute și vindecate cu uitarea. Și îți vei aminti fără să vezi pe cineva, ori să auzi un cuvânt. Va fi suficientă o frunză roșiatică care să te facă să observi priviri perimate și să percepi cuvinte pe care vei aveai impresia că le asculți la un patefon.

Imagine de Michal Jarmoluk de la Pixabay

photo-256889_1920
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.