Crezul pentru 2021

Și pentru că e 2021, iar 2020 a devenit, pentru noi toți, doar o amintire, iată crezul meu pentru acest an:

⭐ Să mă plimb mai mult. Cu toți pașii și cu tălpile atingându-mi pământ necunoscut și mișcător, care îmi zguduie corpul fără preaviz și nu mă afundă dedesubtul lui, ci mă face să plutesc în reveria întâlnirii cu necunoscutul. Să mă plimb printre inimi și să cunosc lumile din sufletul cuvintelor. Să ating globul pământesc în mișcarea-i socotită de legi prea pline de fizică pentru mine. Dar și fizica aceea s-o înțeleg gândindu-mă la știință. Și știința are îndesată printre rânduri plimbări și pași ai omului în cunoaștere.

⭐ Să iubesc mai mult. Om, soare, dor, mare, pisică, zăpadă, liniște, melodie, piele, buze, floare. Nu neapărat în ordinea asta și nici doar atât. Să iubesc ce vreau să copleșesc de iubire și s-o fac mai mult și mai intens ca niciodată. Fiindcă, uneori, doar iubirile dezleagă nodurile cu care ne-am ancorat sufletele în mijlocul furtunilor din trupuri. Și iubirea-i întotdeauna mai mult decât putem înțelege și niciodată nu-i doar despre cuplu sau doar despre doi. Ea e în om și omul e în lume. Omul poate iubi lumea în aceeași măsură în care o poate compătimi și îl poate dezamăgi. Dar omul poate iubi și ce e în lume, și dincolo de ea, și nicăieri nu scrie că pentru iubire e nevoie doar de ființe umane. Ne iubim oamenii pe care îi vrem aproape și ale căror inimi se sincronizează câteodată cu ale noastre. Iubim în feluri diferite. Și egoiștii aș zice că iubesc. Dar în aceeași măsură iubirea se poate măsură și în apa care ți se prelinge de pe buzele uscate, către ochii vindecați de lacrimile ce n-au mai avut timp de zăbovit în suflet.

⭐ Să râd. Râsul nu-i niciodată de ajuns. Nici plânsul. Dar să râd dincolo de plâns, să râd în același timp în care îmi voi învăța și inima nu numai să bată, ci să chicotească și apoi să izbucnească în hohot, mi-e tot mai des în gând să o fac.

⭐ Să îmi fie dor de toate lucrurile pe care le-am trăit, dar și de cele pe care nu le-am trăit încă. Să îmi fie dor de mâini, de ochi, de glasuri și de doruri. Să îmi fie dor de toate cuvintele pe care le-am scris și să mi se așeze în dorul sufletului și cele nescrise și necioplite în piatra durerii cuvântului din mine. Să îmi fie dor de amintiri și să îmi fie dor de prezentul pe care dacă nu-l trăiesc la timp, nu-l voi mai trăi nicicând. Să îmi fie dor de mine și în felul acesta să mă leg cu sforile prezenței de sine și să nu mă mai las pierdută decât în creație și în rânduri.

⭐ Să mă iubesc. Dincolo de ceea ce iubesc. Să mă țin mereu de mână și să îmi mângâi inima. Să fiu bună și blândă cu ceea ce sunt și să mă întorc în mine ori de câte ori uit să înțeleg că am nevoie să mă protejez și să mă iubesc în aceeași măsură în care respir.

⭐ Să privesc apusuri. Să privesc răsărituri. Apoi să o iau de la capăt, de parcă niciodată, nicicând nu am mai văzut un soare care să răsară din mare și un alt soare care să apună printre stele.

⭐ Să visez. Visele nu sunt doar pentru noapte. Mai există și un soi de visuri – am înțeles care e treaba cu ele atunci când am realizat că visez prea puțin noaptea și ziua mi-e capul împăienjenit doar de visuri. Visez să fiu. Să iubesc. Să cred. Să devin. Încerc să înlătur coșmarurile sau să le uit.

⭐ Să fiu. E nevoie mult de prezență. Mai degrabă trebuie să fiu în mine însămi decât în afara mea – când mă vor apuca de piele colții cu care mi-e sfâșiată uneori pielea, e nevoie să privesc în ochi pericolul și să fac un pas în spate. Dacă voi fi dincolo de mine sau în afara mea, mă tem că toate rănile pe care le-am adunat deja pe trup îmi vor deveni sanctuar.

⭐ Să scriu. Mult. Mult. Mult. Despre orice. Oricând. Pur și simplu să o fac. Nu e nevoie de explicații.

⭐ Să citesc. Deși am scris și mai sus despre plimbat. Eu, dacă mă plimb, citesc. Puteți să înțelegi în ce fel vreți asta. E valabil în ambele sensuri și în ambele direcții.

⭐ Să văd cerul. Lumea. Blocurile. Copacii. Omul iubit. Viața. Să o iau de la capăt. Apoi să înțeleg că nu-i totuna a vedea cu a privi. După ce voi afla asta, să privesc lucrurile și oamenii de care sunt legată cu inima și cu simțirea și, în rest, doar să mă uit.

⭐ Să trăiesc. Cum aș putea să fac toate cele scrise mai sus, dacă nu aș reuși să trăiesc? Nu toți trăim. Unii murim în noi înșine mai timpuriu decât ne mor organele înăuntrul nostru. Ajungem putregai și oase în trupuri care se mișcă și care umblă prin lume. Dar nu-i suficient doar să ne mișcăm și să umblăm. Avem nevoie de mult mai mult decât atât, altminteri murim devreme și nici măcar nu pricepem ce ni se întâmplă.

⭐ Să mă vindec. Nu-s bolnavă de nicio boală trupească încă. Sper că nu voi fi. Dar fiecare dintre noi are măcar o boală în el însuși, de trup, de suflet, de simțire pe care ar trebui la un moment dat să și-o vindece. Dacă o vede. Dacă o simte. Altfel, vă ziceam și mai sus: murim și nu înțelegem că suntem așa morți când ne vedem atât de vii. Dar doar ne vedem. Nu ne privim.

⭐ Să risc. La un moment dat va fi nevoie de asta. Sau, cel puțin, să încerc să o fac dacă îmi va fi înca pavăză în inimă chemarea. Mi-e crez că tot ce cred și scriu mai sus o să-mi devină, pentru 2021, logos. Ca în toate decalogurile lumii. Doar că al meu nu-i decalog. E doar cuvânt. Cuvânt în fața inimii mele, compus din alte sute de cuvinte pe care mi le aștern în felul meu de a crede în viață.

Fotografie: Kristopher Roller, Unsplash

crezul pentru 2021
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Amintiri

Cum știi că vine toamna?

cum știi că vine toamna?te duci într-un muzeu. într-un oraș total necunoscut. nu-i știi străzile și nici mirosul. habar nu ai cum îi arată intersecțiile

Citește mai mult »

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.