Crepuscul de vară și Clujul din nou viu

În felul acesta boem și splendid arăta Clujul aseară, un crepuscul cu o lună sângerie, imensă, îmbrățișată parcă de soare în drumul său spre văzduh, furându-i o clipă de culoare și de scânteie. Unul dintre locurile cele mai dragi mie, de fapt, locul meu preferat, cu amintiri sau, mai bine spus, cu o amintire de toamnă târzie și vis viu înăuntrul meu.

Ieri mi s-a părut că însuși timpul a stat în loc. Pe străzi același zumet și aceeași voioșie ca altădată. Mulțimi mai mari, mai mici, oameni la terase, voci amestecate, râsete, ceva mai multă speranță și bine, toate la un loc. Era de parcă aș fi închis ochii și m-aș fi trezit în mijlocul orașului și totul a rămas la fel ca acum două luni, înainte ca mașinile poliției să patruleze pe străzi și să repete: „Stați în case!”. Cu toate că știu că nu e așa. Nu a fost un vis. Nu a rămas la fel nimic, cel puțin nu pentru aceia care au luptat cu boala în toate formele ei: fie că au purtat-o asupra lor, fie că au fost printre cei din linia întâi, fie că au pierdut oameni dragi. Totul a fost real și cel mai bine știu aceia care s-au confruntat atât direct, cât și indirect cu ea. Cei pentru care pierderea sau pierderile ființelor iubite a fost felul în care virusul și-a arătat chipul.

Mi-aș dori să nu mai fie așa. Atât de mult mi-aș dori ca lucrurile să fie exact ca ieri, să nu ne mai fie teamă de imprevizibilul acesta ce a apărut dintr-odată și ne-a dat multe planuri peste cap. În momentul acesta știu că învățăm să trăim cu virusul și e normal ca fiecare dintre noi să aleagă cât și cum vrea să se protejeze, și mai ales să-i protejeze și pe ceilalți de lângă. E firesc ca mulți dintre noi să fie precauți, încă nu e nimic sigur.

Dar parcă o parte din viața de dinainte a revenit, mulțimile, pașii, vocile, terasele, plimbările, toate acestea sunt atât de vii acum. Clujul era ieri atât de viu. Poate încă speriați, poate încă îngrijorați și întrebători suntem. Dar cumva e și mai multă speranță, râsetele, zâmbetele, voioșia, toate acestea există pe străzi și pe chipurile oamenilor. În rest, totul ține de alegere și de respectarea normelor și a siguranței celorlalți. Vara e printre noi. În schimb, nu știu noi cum suntem și câți am mai rămas la fel. Știu sigur că există și aceia cărora virusul a dat o întorsătură cu totul neașteptată vieții lor, poate nu cea mai potrivită. Și eu am simțit ceva diferit mai ales ieri, când, obișnuită să stau între cei patru pereți și fără prea mult contact social, dintr-odată am dat de oameni, de grupuri, și mie mi-e destul de frică de mulțimi. Ceva însă mă îndeamnă să mă bucur de ceea ce în urmă cu ceva timp n-am mai trăit, n-am mai văzut și n-am mai simțit, fiindcă ne putem îmbrățișa, ne putem ține de mâini, putem să ne întâlnim, să ne zâmbim și să fim unii cu alții, unii alături de alții în miresmele și freamătul verii.

Processed with VSCO with  preset
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.