Crepuscul de amintire

Strigătul șoptit al durerii și-un dor adânc mă cuprind. Haina netedă îmi alunecă pe umerii tremurânzi. Mi-e frică de frig… De răcoare, de ceață statornică în gânduri, de oameni cu suflete pătimașe și pustii.

Obrazu-mi uscat de vânt aprig, îmbujorat de priviri flămânzite de iubiri apuse, se hrănește cu o lacrimă rece, mocnită în adânca cheie a existenței mele. Buzele-mi sunt uscate de atâta tăcere. Mă uit împrejur naiv și mi-e sete de cuvinte. Vreau să țip, dar vocea mi-e răgușită.

Râvnesc să aud un sunet puternic. Scot un țipăt molcom. Nu mă aude nimeni. Și parcă nici nu mă vede. Mă metamorfozez în necunoscut? Devin fantasma propriilor mei pași? Pașii-mi sunt înceți. Frenezia cu care trăiam altădată, cu care săltam în brațele acelora care și le întindeau spre mine și-mi surâdeau, foșnetul frunzelor și sunetul tocului de la pantofi par acum o plăsmuire.

Trăiesc momentul în care încerc să fiu indolentă și-mi doresc să nu-mi mai încarc sufletul cu dureri de nepătruns și chinuri sfâșietoare. Mă învârt în labirintul construit de mine în timpul în care n-am știut să refuz ori să accept. N-am știut să uit atunci când a fost nevoie, înhămându-mă la prelungirile unor momente a căror existență se rezuma doar la termenul de amintire. Și nici n-am știut să părăsesc la timp oameni și locuri, așa că am făcut compromisuri.

Și-am părăsit atunci când țipa sufletul mai tare să n-o fac, în clipa în care aș fi rămas mai mult decât oricând și-aș fi luat-o de la capăt, în aceleași împrejurări. Mai târziu aveam să aflu că voi repeta greșeli din trecut. Că sunt ființa care nu învață prea repede din ele, că atunci când mi-e dor, doar scrisul mi-e antidot, că păstrez în inimă priviri, cuvinte, locuri, zile, luni, mirosuri de trandafiri și crizanteme ofilite printre cărți răsfoite cu patimă, vorbe pe care aș fi dorit atât de mult să le aud, ori propoziții și priviri pe care le-aș fi oferit eu dacă aș fi fost mai curajoasă.

Proptită în drumul meu spre căutarea sinelui, rememorez ceea ce am fost până astăzi. Atât de tare mă macina existența mea, cu gânduri și clipe, încât așa cum afirmam mai sus, mi-e himeră locul în care sălășluiesc cu pașii, iar tăcerea mi-e melodie. Clădesc ruine în care îmi adăpostesc răsuflarea temătoare. Mă doare răcoarea ce îmi asaltează trupul.

Iar în final, aflu că mă regăsesc întotdeauna toamna. Și că iubesc multe, că mi-e dor, că adeseori n-o să știu ce simt, că pot râde și plânge în același timp, că mă pierd după fiecare utopie spulberată, că n-am să înțeleg niciodată unele lucruri, că mie îmi e frig și în toiul verii, că mă rătăcesc ușor printre suflete și zâmbete, că sunt îndrăgostită de răsărituri și apusuri, că dacă te așezi acum în fața mea și-mi spui să vorbesc, eu îți voi vorbi.

Îți voi exprima atâtea idei, cuvinte și gânduri încât te vei plictisi. Îți voi povesti, poate, cum am reușit să-mi tratez prima rană a inimii, și-ți voi destăinui cum am călătorit cu gândul efemer în prea multe locuri, cum am încercat să uit, și cum e suficient un singur cuvânt care să-mi resusciteze un crepuscul de amintire…

DSC_0408
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.