Ceaiul rece din cană…

Îmi place să-mi las ceaiul și cafeaua să se răcească în căni. Să uit de el, să îmi amintesc abia peste câteva ore. Apoi să sorb cu poftă din lichid și să mă bucur că mai e încă în cană, rece și cu gust pătrunzător.

Nu, nu mă încântă să las lucrurile nefăcute. Mă stresează ideea că nu termin ceva la timp. Că amân și tot amân, dar după trebuie să revin și să finalizez. Cu ceaiurile și cafelele e cu totul altă poveste. Ele mă așteaptă mereu în cană. Pentru mine cel puțin, cu cât sunt mai reci, cu atât sunt mai bune.

Astăzi am descoperit ceaiul de lavandă (pliculețe de la Fares) și l-am uitat pe masă, de data asta neintenționat. L-am gustat pentru a doua oară aproape rece, cu gust dulce, de miere și c-un miros intens de lavandă. Și ce aromă are! Sorb încet din el, cu guri cât mai mici. Simt pe limbă lichidul a cărui savoare n-o pot compara cu nimic. Mă bucur că l-am uitat pe masă. Gusturile s-au întrepătruns, s-au așezat odihnite în cană. Fiecare dintre ele și-a lăsat amprenta asupra aromei. Cred că așa se întâmplă și cu cafeaua atunci când e rece: gustul devine dintr-odată mai intens pentru că lichidul amărui-dulceag își aranjează, înăuntrul cănii, componentele.

Dar în viață chiar merită să uităm de unele lucruri.

Să ne lăsăm ceștile de ceai și de cafea pe mese, ca apoi să revenim bucuroși asupra lor, fericiți că încă mai putem să gustăm cu poftă din ele, răsfățându-ne papilele gustative cu un lichid care a așteptat răbdător să revenim asupra lui. Să pierdem telefoanele undeva prin casă, pe sub plapumă, prin dulapuri, în geci și să ne deconectăm pentru câteva ore de la apeluri, mesaje și rețele sociale.

Să ne pierdem pe noi înșine în file de carte, în romane asupra cărora ne vom dori să revenim după ce nu mai sunt fierbinți de la atingerea mâinilor noastre, care răscolesc paginile una după cealaltă, ci reci de la timpul care s-a scurs de când le-am ținut în brațe, în versuri de poezie, în cântece despre iubirile care nu mai au în ele nimic din arsurile de dinainte. Dacă te atingi de ele nu te arzi, nu mai fumegă nimic și focul acela nu mai doare. S-ar putea să se fi stins între timp și să fi rămas cenușă. Sau s-ar putea ca focul să se fi transformat într-un soare care să vă vindece pe amândoi.

Să ne pierdem în viață, dar nu într-atât încât să nu ne mai regăsim. Să nu ne pierdem de noi, ci să ne pierdem într-un fel în care vom avea timp să revenim din nou la același ceai cu lavandă pe care nu l-am băut cât era fierbinte. Vom avea timp să căutăm cărți și filme și vom avea și vreme în care să visăm pentru noi și despre noi. Cu ochii deschiși, cu ochii închiși, cu ochii aținți înspre ceea ce ne este mai drag și înspre ceea ce iubim.

Fiindcă și pentru ceaiuri există vreme și niciodată nu e prea târziu să le termini și să te bucuri de gustul lor. Chiar dacă a trecut ceva timp de când erau fierbinți. Și chiar dacă avem impresia, de cele mai multe ori, că unele lucruri e prea târziu să fie făcute. Există vreme pentru tot ce simțim în noi că vrem să se întâmple, pentru că unele așteptări așteaptă în locul nostru timpul potrivit, cum și ceaiul meu cu lavandă a așteptat în seara asta să-l gust din nou și să realizez că e infinit mai bun rece.

Și-am să cred mereu că timpul înfrumusețează, acolo unde-i permitem și unde ne încredem în el, pierzându-ne fie și pentru câteva momente de realitate sau de tot ce ne încarcă negativ. Cum ceaiul meu rece din cană e mai bun și mai aromat pentru că el și timpul au petrecut puțină vreme împreună. Fiecare dintre ei și-a pus amprenta unul asupra celuilalt.

ceaiul
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.