Ce ne mai rămâne în urma bunicilor care își adună timpul?

Ce rămâne în urma bunicilor care își adună timpul și anii la un loc, ca și cum ar strânge firimiturile de pâine de pe masă într-un colț și-apoi le-ar lua în palme ca să le arunce, plecând cu anii și cu timpul adunate asupra lor, rupându-și aripile de la inimi și lipindu-le de coaste pentru zboruri lungi și care nu mai capătă întoarcere?


Ce rămâne oare în urma bunicilor?


Rămân poveștile cioplite în mintea strămoșilor, peste care bunicii presară viață și aducere-aminte prin viul lor grai, pe care le reînvie cu acel „A fost odată ca niciodată” în jurul căruia se adună nepoții și ascultă cuvinte care se vor scrie în memorie așa cum, uneori, pasta pixului trece dincolo de pagină, murdărind-o pe următoarea, lăsând o dâră și asupra ei? Povești care se vor recita cândva cu „Haide să-ți spun ce mi-a zis bunicul odată, când aveam aceeași vârsta ca a ta, eram în camera în care sunetul sobei se întrecea cu glasul său, și sfârâiau cuvintele în pieptul lui așa cum sfârâiau și lemnele-n foc, și se-auzeau pașii bunicii care scrâșneau în zăpadă…”.


Rămâne pâinea coaptă în cuptor de bunica, peste care se înmoaie margarina sau untul și se întinde dulceața fiartă la ceaunul din grădină?


Rămân mâinile în atingerea cărora li se poate citi viața, viața în care se-ntrec în persistență muncile câmpului, durerile pierderilor, pierderi de mame, pierderi de tați, pierderi de copii născuți prea devreme sau născuți ca să trăiască „Atât cât le-a dat Dumnezeu”, foametea, sărăcia, mămăliga măruntă împărțită-n șase, mângâierile părinților lor, obrajii și frunțile copiilor lor, ochii înlăcrimați ai nepoților certați de părinți, pâini frământate, prăjituri cu mere coapte, checuri cu vișine împărțite în felii egale nepoților, sufletul așezat între palme în timpul rugăciunilor rostite pentru cei dragi, pentru sănătate și pentru bucurie, pentru putere și pentru potolirea dorurilor, pentru pace și pentru pâinea cea de toate zilele?


Rămâne câte-o zeamă de găină sau un borș de sfeclă pe care, atunci când îl guști, spui: „Așa-l făcea bunica”? Rămâne câte-o gură de amintire îmbrăcată în miezul de nucă din cozonac, în dulceața de vișine, în clătitele cu apă minerală pe care le făcea bunica în post, în mâncărica de cartofi, în torturile cu mere și în macaroanele cu brânză? Rămâne un „Așa-l făcea bunica”, pe care bunica n-o să-l mai facă niciodată, fie că e borș, fie că e pandișpan cu zarzăre, dar așa-l făcea și ne amintește de gustul acela adormit înăuntrul nostru?


Rămân beciurile lor cu harbuz, castraveți și gogonele murate, cu dulceață de gutui, de vișine și de căpșuni?


Rămân grădinile lor cu roșii dulci și cărnoase, din care muști și-ți curge pe coate zeama și te ștergi la gură cu mâinile și cu mânecile de la haină, exact ca-n copilărie, cu castraveți (alături de roșii se făcea cea mai bună salată, cu oțet și ulei, și se mânca alături de cartofi prăjiți, scoși tot din grădina bunicilor), cu pătrunjel, usturoi, ardei și vinete pe care le cocea bunica pe plită?


Rămân cartofii copți în jar și, uneori, cartofii copți în jarul unui burlan aflat într-un hol dintr-un apartament de la etajul 4, peste care se pune usturoi cu sare și mănâncă o nepoată, o fiică și-un bunic?


Rămân crinii galbeni și trandafirii asupra cărora se-așază albinele și care adună mirosul vazelor pe care bunica le așeza în mijlocul mesei?


Rămân vișinii, duzii, cireșii, nucii, gutuii, merii, prunii, toți copacii plantați de mâinile bunicului, care vor da rod și-n lipsa lui, care se vor umple de floare și de fruct și-n lipsa mâinilor care i-a îngrijit, care vor umple gurile și mâinilor celor rămași în urmă, celor care vor gusta din fructe și-și vor aminti că înainte, înainte ca bunicii să-și adune anii și timpul în neîntoarcere, au chemat ploaia prin rugăciuni și prin semnul crucii, au plantat, au udat plantele și-au scos ceaunul în mijlocul grădinii ca să facă dulceață și să-și aștepte copiii și nepoții în toamne și-n ierni, să-i așeze în mijlocul mesei, să le pună în față castroane și să le spună că „Tare puțini mănânci!”, „Mănâncă, haide, îți mai pun o porție.”?


Rămâne roaba cu care reușești parcă să-l vezi din nou pe bunicul ținând-o strâns cu ambele mâini, obosit și transpirat, cu brațele și fața roșii de la soare? Roaba în care te suiai și-l rugai să te care și pe tine, iar bunicul asculta chiar dacă era ostenit, fiindcă iernile erau cele în care el te plimba cu sania în zăpezi, verile erau cele în care roaba ținea loc saniei?


Rămân căpițele de fân în spatele cărora se găseau ascunzători în copilărie?


Rămân chipurile bunicilor pictate ca-n icoanele bizantine, cu broboane de sudoare pe frunți și cu riduri adâncite în jurul ochilor, cu ochii înlăcrimați de dorurile atâtor iubiri ce li s-au adunat și li s-au depus pe straturile inimii, cu scânteile care li se nasc în priviri odată ce-și văd copiii și nepoții, cu razele soarelui pierdute în piele și cu luna așezată în firele de păr?


Rămân glasurile lor care ne spun povești și care ne dau povețe și pe care le vom uita și le vom șterge sunetul din minte fără să ne dăm seama, dar pe care le vom păstra totuși într-o fereastră a memoriei care va răsuna câteodată când va fi izbită de vânt și parcă vom ști ce glas avea bunicul și cum răsuna vocea bunicii?


Rămâne în urma lor vremea gutuilor coapte și-a zăpezilor în care bunica ne punea fularul la gură și bunicul trăgea de sforile saniei?


Rămân zilele celor cărora ei le-au dat viață și care, la rândul lor, au continuat și vor continua jocul acesta al vieții și al morții?

Rămâne o poartă goală unde nu va mai aștepta nimeni și pe care n-o s-o mai închidă mâinile care cândva ne așteaptau și care, la plecare, se gândesc dacă o să mai reușească să ne vadă vreodată, dacă înainte ca pleoapele să le fie închise, vor mai zări chipurile nepoților sărutându-le mâinile, îmbrățișându-i.


Rămâne frigul și durerea gândului că n-avem cui să mai spunem „Ce dor mi-a fost de tine, bunicule”, „Sărut mâna, bunico”.


Rămân ploile care vor uda pământul mormintelor dedesubtul cărora e neclintire, dar la care ne întoarcem ca să le vorbim și să le spunem noi, la rândul nostru, poveștile pe care n-o să le mai auzim vreodată de la ei, ca să le rostim cuvintele care nu vor mai avea răspunsuri, ca să le dăm vești și să le plângem lipsa?


Rămâne dorul de bunica? Rămâne dorul de bunicul? Rămân dorurile pe care le adâncesc ei înăuntrul nepoților odată ce își poartă viețile în moarte și amintirile lucrurilor pe care ei le-au lăsat în urmă?


Rămân existențele lor care la un moment dat, în durere și în dor, ajung să se împletească cu poveștile, cu cireșele coapte din pomii lor, cu norii și cu soarele, cu fotografiile și cu cuvintele celor care-și mai amintesc și mai vorbesc despre ei?


Ce poate rămâne in urma bunicilor în afara iubirii și-a dorului? În afara celor mai aromate și mai bune lucruri? În afara celor mai blânde mângâieri? În afara celor mai duioase și mai pline de floarea-soarelui amintiri?


Ce rămâne în urma bunicilor în afara de dorul nepoților?


Un cer de amintire și-o ploaie de vară izbucnită din mijlocul pieptului, evacuându-se printre gene și-un soare pe frunte și pe obraji, acolo unde bunicii au atins în vise ca să treacă durerea, ca să treacă rana, ca să treacă lipsa. În urma bunicilor rămân aceleași sărutări pe care ei ni le dau noaptea ca să treacă, ca să ne treacă durerea lipsei lor.

amintirea bunicilor
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Amintiri

Cum știi că vine toamna?

cum știi că vine toamna?te duci într-un muzeu. într-un oraș total necunoscut. nu-i știi străzile și nici mirosul. habar nu ai cum îi arată intersecțiile

Citește mai mult »

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.