Ce am mai citit în ultima vreme?

Astăzi vreau să vă fac o recomandare de carte, mai precis voi scrie despre două dintre cărțile dragi sufletului meu.

Prima carte, Toată lumina pe care nu o putem vedea, de Anthony Doerr, e exact așa cum spune titlul: despre lipsa luminii, despre întuneric, despre o fetiță oarbă care trăiește printre culori dar nu le vede și nici nu le simte.

Despre un tată bun și blând. Despre războiul care fură tot, nemilos, fără să se uite în urmă. Despre doi frați și iubirea dintre ei. Despre nevoia unuia dintre frați de a descoperi, de a afla despre tot ce se întâmplă în jurul lui, e destul de meticulos și analitic. Despre iubire, despre amintire, despre prietenie necondiționată.

Despre nelegiurile vremii, care nu puteau fi rezolvate și aparent nimeni nu era răspunzător de nimic, nici de bine, nici de rău, despre supraviețuire, despre viață. Despre cum nu contează, în lupta crâncenă pentru supraviețuire, dacă vezi sau nu ce e în jurul tău, trebuie să simți doar, să lupți, să cauți, să descoperi, chiar dacă habar n-ai ce culoare are cerul de deasupra ta. Despre cum „După patruzeci de săptămâni, şase trilioane de celule sunt strivite în menghina filierei genitale a mamelor noastre şi urlăm. Iar lumea vine peste noi.”, începând viața, deplină, incertă, un rumeguș de senzații și de trăiri, un amalgam de emoții și întâmplări.

Câteva citate din carte:

Astăzi vreau să scriu despre mare. Are atâtea culori în ea! Argintiu în zori, verde la amiază, albastru închis seara. Uneori ai zice că e aproape roșie. Sau capătă culoarea monedelor vechi. În momentul ăsta, peste ea trec umbrele norilor și totul e presărat cu petice de soare. Șiruri albe de pescăruși trec peste ea ca niște mărgele.”

Copiii pe care-i întâlneşte o asaltează cu întrebări: Doare? Când dormi, închizi ochii? De unde ştii cât e ceasul?

Nu doare, explică ea. Şi nu e întuneric, oricum nu aşa cum şi-l închipuie ei. Totul e făcut din reţele, grile şi valuri de sunet şi textură. Ocoleşte Sala Mare, navigând printre scândurile scârţâitoare ale podelei. Aude propriile picioare tropăind în sus şi-n jos pe scările muzeului, ţipătul unui ţânc, geamătul unei bunici obosite care se aşază pe o bancă.

Culoare – încă un lucru la care oamenii nu se aşteaptă. În imaginaţia ei, în vise, totul e colorat. Clădirile muzeului sunt bej, cafenii, castanii. Oamenii de ştiinţă sunt lila, galben-lămâi şi maro- roşcăţiu. Coardele unui pian lenevesc în difuzorul radioului fără fir din ghereta paznicului, proiectând zone intense de negru şi nuanţe complicate de albastru pe coridorul ce duce spre camera cheilor. Clopotele bisericii lunecă pe lângă ferestre în arcuiri de bronz. Albinele sunt argintii. Porumbeii sunt roşcovani, arămii şi uneori aurii. Chiparoşii uriaşi pe lângă care trece cu tatăl ei, în plimbarea lor matinală, sunt nişte caleidoscoape sclipitoare, fiecare ac un poligon de lumină.

Nu are amintiri cu mama ei, dar şi-o imaginează albă, o strălucire mută. Tatăl ei radiază o mie de culori, opal, roşu-căpşună, ruginiu-închis, verde-crud; un miros de ulei şi metal, senzaţia de cheie potrivită în yală […]”

A doua carte, Zuleiha deschide ochii, de Guzel Iahina, la fel de pătrunzătoare și de adâncă.

Am citit-o cu aceeași emoție și am terminat-o în ultima zi în care mă aflam la mare, iar ultimele pagini ale cărții au fost un amestec de valuri, de nisip, de rânduri, de soare. Priveam puțin marea, mă uitam în jur, apoi reveneam cu gândul și cu ochii spre filele cărții. Am purtat-o pe Zuleiha cu mine la două mări, pentru că simțeam nevoia s-o îmbrățișez, s-o descopăr. Zuleiha a fost femeia neputincioasă, asuprită și nerespectată de către soț și de către mama acestuia. Ba mai mult, învinuită pentru tot ce făcea și nu făcea, mamă a unor prunci morți, femeie care trebuia să știe să facă de toate.

Până într-o zi în care rușii îi omoară soțul, stâlpul fără de care nu s-ar fi văzut capabilă să respire, și atunci o ia de la capăt. E mamă din nou, învață să lupte pentru ea, pentru copilul ei, devine ceea ce n-ar fi visat că va fi vreodată, își ascultă instinctul și inima. Se întoarce totuși și spre credință, deși spune deseori că locul în care viețuieste ea e atât de departe și atât de greu de găsit, încât și Dumnezeu a uitat de ei.

Viața ei e însăși o luptă: o luptă cu soarta, cu superstițiile adânc înrădăcinate în simțămintele și credințele ei, o luptă cu dragostea, cu nevoia de a trăi, de a supraviețui, de a-și crește fiul și de a-l proteja de moarte, luptă pentru a supraviețui deportării. În concluzie, tânăra tătăroaică, devenită mai apoi o femeie în toată regula, învață să trăiască, să respire, să iubească, așa cum n-a învățat niciodată până atunci, când orice decizie a sa era în ghearele controlului exercitat de soț și de mama acestuia.

Câteva citate din carte:

Mai rău e că nu vrea să plece. Cum se face că s-a ataşat, pe măsură ce anii au trecut, de pământul ăsta aspru, neprietenos? De râul periculos, perfid, veșnic nestatornic, cu mii de culori şi mirosuri? De pădurea nemărginită, întinsă până la orizont? De cerul rece, dăruind zăpadă vara şi soare iarna? S-a ataşat până şi de oamenii ăştia, dracu’ să-i ia – deseori ostili, grosolani, urâți, prost îmbrăcați, tânjind după casă, uneori jalnici, ciudați, de neînțeles.

„Zuleiha deschide ochii. E întuneric ca-n mormînt. După perdeaua subțire, nişte gîşte suspină somnoroase. Mânzul de-o lună plescăie din buze căutînd ugerul mamei. Dincolo de ferestruica de la capul patului geme surd viscolul de ianuarie. Dar nu trage curentul prin crăpături – asta mulțumită lui Murtaza, care a pus cîlți la ferestre pînă să vină frigul. E gospodar bun Murtaza. Și un soț bun. Sforăie zgomotos, cu poftă, în jumătatea de cameră destinată bărbatului.”

Merită să citiți atât prima carte, cât și pe a doua. Sunt scrise cu condei, au în ele emoții, personajele sunt bine conturate și de multe ori m-am pus în pielea lor. Deși, cred eu, n-aș fi fost la fel de curajoasă și de luptătoare precum ele. Nici în lumină și în zăpezile străbătute de către Zuleiha, nici în universul colorat numai de către război al fetiței Marie-Laure.

Toată lumina pe care nu o putem vedea, Zuleiha deschide ochii
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.