Captivitate

Mi-a pieptănat părul ușor, temător. Apoi mi l-a încolăcit în jurul degetelor sale dintr-o mișcare rapidă și îndemânatică, adunându-l pe tot într-un coc.

A lăsat câteva fire răsfirate care s-au prelins pe gât, gâdilindu-mă și făcându-mă să chicotesc. Dar niciunul dintre noi n-a prins la loc firele. Le-am eliberat de captivitatea unei agrafe care țintuiește cu o forță inimaginabilă celelalte fire. Apoi mi-a luat mâna. M-am simțit prizonieră în a sa palmă. Degetele erau cuprinse de-ale lui, prizoniere cumva mai departe de epiderma pe care amândoi o simțeam lâncedă și fină, aruncate în captivitatea atingerii. Eram pur și simplu o prizonieră în bătăi de inimă. Îi resimțeam pulsul în fiecare ungher al trupului. Sau poate că sângele nostru pompa împreună, vehement, captivitatea sufletelor noastre. M-a condus nesigur spre fereastră, cu pași înceți, de parcă străbăteam kilometri împreună. Încă îmi ținea mâna și din când în când îmi strângea degetele cu putere, făcându-le să pocnească. Mi-a trecut atunci prin minte felul în care mi-am îmbrățișat pentru ultima oară ursulețul  preferat, de pluș, știind că va fi oferit altor copii care vor simți de acum încolo blana parfumată de o unică și inocentă copilărie. Copilăria mea. Care îl vor atinge, deși în el sălășluiau  îmbibate palmele mele care l-au atins de atâtea ori. Umerii care s-au proptit pe el în atâtea nopți în care coșmarurile îmi pizmuiau somnul, fiecare joc în care el a fost personajul principal și-am străbătut împreună lumi ale căror făuritori am fost noi.

Atunci m-am gândit că amintirea zguduitoare a ursulețului pe care am fost nevoită să-l părăsesc nu este zadarnică.

Pentru că la momentul acela am înțeles că este deja tardiv să-l mai păstrez, că sunt atâția copii care au nevoie de el și care îl vor iubi poate la fel de mult cum am făcut-o eu în suava-mi copilărie. Fără a-l păstra pe un raft doar pentru a-și aminti de clipele în care jocurile și zâmbetele, fericirea și cântecele se legau de el. Așa că, am hotărât să renunț în a-l forța să privească de pe un lemn uscat și vechi, a-l elibera din a fi martorul adolescenței mele, căci el făcea parte din copilăria mea. L-am îmbrățișat duios, știind că e ultima dată când îl voi atinge și îl voi strânge la piept.

Mi-am închis acolo copilăria și l-am oferit, deși stingheră, celor care într-adevăr vor ști să-l iubească neistovit, așa cum am făcut-o și eu cândva.

Și-atunci n-a mai fost nimic neînțeles în felul în care își încolăcea degetele într-ale mele. Nimic nedeslușit în captivitatea noastră. Ne-am privit fără cuvinte, l-am lăsat să-mi elibereze mâna în momentul în care s-a simțit pregătit, după minute bune în care tăcerea a făcut zgomote necunoscute în încăpere și-am fost încleștată de atingerea-i inertă și în același timp prelungă.

Mi-a dat drumul ușor la mână și a scos din buzunar o bucată de material negru, sumbru, pe care fără cuvinte mi l-a legat la ochi suficient de tare încât să n-am forță în acel moment să-l dezleg.

Mi-a șoptit ceva la ureche, dar atât de imperceptibil încât și-acum întrebările îmi roiesc în minte și mă-ntreb ce o fi însemnând, și încerc să tâlcuiesc rostul acelor cuvinte îngăimate. Am început să aud parchetul scârțâind, respirația se depărta de a mea, nu-i mai simțeam pulsul, nu-i mai auzeam inima, și nici măcar mireasma nu era acum decât o amintire. Dintr-odată am simțit că am prins forță, o forță pe care n-aș ști să o descriu acum, dar am reușit să mă dezleg temătoare la ochi și să observ singurătatea care mă împrejmuia în jur, tăcerea stăruitoare în care se mai auzeau ecouri ale captivității. Eram liberă. Și-atunci am înțeles atât de bine că și el, asemenea mie în copilărie, a hotărât să mă atingă pentru ultima oară și să veșnicească în acea atingere toate momentele care astăzi se numesc amintiri, pentru că între noi era doar o punte a amintirilor și-a clipelor, nicidecum o continuitate a jocului început cândva și-n care vor rămâne mereu amprente care, deși vor fi atinse și de alte suflete, sunt ale noastre.