Când ți se face dor de natură, te pierzi în verde crud

Mi s-a făcut dor de natură. Subit, nostalgic, apăsător. De mai bine de o lună am ieșit doar până la magazin și asta extrem de rar. Dar ploaia de afară, norii gri, mirosul de după ploaie, asfaltul umed, mireasma care venea dinspre copacii înfloriți, viața care se petrecea dincolo de fereastra mea de la etajul 8, toate acestea și dorul, mereu dorul, m-au îndepărtat de pereții locuinței, de aerul închis și m-au dus la 3 kilometri distanță de unde locuiesc.

Am avut nevoie de aproape două luni de izolare și de o pandemie ca să aflăm că, deși suntem mutați aici de la sfârșitul lunii octombrie, puțin mai departe de blocul nostru e o pădure. Desigur că o vedeam zilnic pe geam și știam că e acolo, dar niciodată nu ne-am avântat înspre ea, cu toate că toamna i-a colorat copacii în cele mai galbene și portocalii nuanțe, chiar dacă frunzele aveau cântecul soarelui înăuntrul lor.

Iar pentru că e riscant să alegi să te plimbi prin oraș, nu numai pentru că e stare de urgență și îți trebuie mereu o declarație la tine, ci pentru că virusul încă sălășluiește printre noi (iar la fel de riscant va fi și după 15 mai), ne-am îndepărtat de blocuri, de gălăgia orașului, de zgomotul motoarelor, de pași apăsați pe asfalt, de ferestrele deschise și închise și am pornit pe o potecă cu frunze umede și pământ moale.

Pătrunzând mai bine în adâncul pădurii, mai încolo de începutul ei, mai departe de tumultul orașului și de foșnetul măștilor, a început să cânte în mine un dor de natură pe care îl descifram doar odată ce înaintam înăuntrul verdelui crud. Poteca arămie, cu frunze uscate pe margini, cu pământ maroniu-negru și umed, fremăta dedesubtul pașilor noștri.

Mi-am scos masca, nu mai era nimeni în jurul meu. Câtă libertate să inspir aerul din jur fără spaime. Ce miros intens de verde crud, neiertător, ce aer curat și apăsător. Respiram parcă mai greu, dar mai fără frică, bucurându-mă că acolo, mânată de-un dor de natură, ne-am pierdut pașii în libertatea pe care o căutam deja de multe zile în care am simțit ce înseamnă un fel de captivitate.

N-a fost felul acela captivitate care nu mi-a dat voie să ies în niciun fel, pentru că nu aveam lanțuri în jurul meu, nu eram într-o închisoare și nimeni nu mă păzea să nu-mi părăsesc locuința. Era doar o captivitate a conștiinței, o captivitate care mă făcea să-mi fie frică să mă expun, o captivitate care mă făcea să mă gândesc și la persoanele din jurul meu.

Câtă melodie îngânau păsările înăuntrul meu. Cum li se auzea ciripitul simfonic și sincronic, cum se mișcau agale și difuz crengile copacului, cum tresăreau frunzele sub pașii noștri. Ce verde crud, ce dor de natură, ce minune să poți să simți înăuntrul tău viața, să înțelegi că ești viu, să respiri cu plămânii încărcați de oxigenul pădurii, să te doară picioarele de la kilometrii străbătuți, să ți se lipească pământul de tălpi după zile întregi în care papucii au stat ascunși și nepurtați.

Parcă niciodată n-am putut să aud mai bine sunetele vieții și-ale pădurii. Și parcă niciodată pădurea n-a avut în ea atât de mult cântec. Verdele crud mirosea a ploaie rece și primăvăratică, copacii așteptau din nou atingerea stropilor peste frunzele lor tinere, crude, apăsător de verzi, natura era acolo atât de singură și-atât de liniștită, nu-i frângea nimeni cântecul păsărilor și-al copacilor, respira în tăceri, însuflețită de cât de proaspăt și visător era totul.

Și-atât de bine e să ți se facă dor de natură și să ai unde să pleci. Câtă mângâiere am oferit ochilor, pleoapelor, pierzându-i în verde crud. Cât de multă viață e în frunze, în crengi, în scoarțele dure ale copacilor, în cântecul păsărilor, în liniștea pădurii, în freamătul frunzelor. Dorul își mai micșorează puțin din intensitate când îi oferi inimii ce-ți cere atât de adânc și atât de stăruitor. Pentru că oricât de mult m-am izolat, la un moment dat m-a copleșit o nevoie înțeleasă de a simți măcar o frunză în palmă și de a inspira măcar pentru câteva minute oxigenul dinăuntrul unei naturi singure și crude.

P.S. Pentru cei interesați, pădurea se numește Făget și se află în Cluj-Napoca. E un loc liniștit, natura e în deplinul său cântec aici, frunzele freamătă, copacii își clatină crengile, miroase a viu și a curat.

Fotografii: arhivă personală

 

 

dor de natură
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

2 Responses

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.