Când o pictură poate fi despre tine în culori

Mă aflu într-un oraș care mă îmbrățișează cu răceală, cu fiori de gheață, încercând să mă încălzească, să-mi țină loc de o sobă în care să-mi pâlpâie etern poveștile, pentru că aș înlocui lemnele cu cuvinte – unicul combustibil care mi-ar da viață, puțin câte puțin, zi după zi. Aș scrie cărți în sobă, mi-aș striga toate propozițiile și, după ce voi fi goală, m-aș condamna la tăcere, așa cum ți-ai aruncat tu fiecare culoare pe mine, ca într-o pictură pe care n-am reușit s-o văd așa cum e atunci când ai finalizat-o. De fiecare dată când m-ai pictat, ți-ai zdrobit vorbele departe de visurile mele și m-ai îmbrăcat într-o tăcere umplută de eternități și golită de noi înșine.

Dar acum îmi țin căuș palmele la piept, le suflu dogoarea ce mă străbate până la călcâie și de-acolo mă paralizează. Vântul încearcă să-mi spună că umblu prea mult, că-mi port prea des pașii printre case, privind cu nesaț la câte o fereastră de care mă apropii timid, sperând că în interiorul său voi găsi ceva care să-mi aparțină sau de care să mai aparțin.

Mă plimb printre ruine și calc apăsat peste ele, știind că undeva, înăuntrul lor, aș putea găsi o parte din mine, o fisură deloc îndepărtată care n-aș ști cum, sau de ce, a dispărut.

Mi se întâmplă să agonizez în toate căutările pe care le fac uneori cu ochii închiși, alteori cu vocea sugrumată de-atâta țipăt tăcut pe care nu-l înțelege, nu-l aude, nu mi-l simte nimeni. Mă uit împrejurul meu și-ating fiecare urmă pe care aș fi putut s-o las în trecut, un trecut care acum e doar ceva timp fără întoarcere și care zburdă printre infinitățile secundelor numărate când mi-e mai vehementă singurătatea decât oricare altă trăire.

Îmi place să arunc semne după mine, să simt că am făcut parte din acel loc, că n-o să fiu uitată, că poate o să mă veșnicesc acolo pentru că, de curând, am învățat cum se folosește o armă letală – și știi bine care e, da, ai ghicit – cuvântul. Tăcerea aceea dintre o bătaie de inimă, ultima poate, strigătul fiarei care încearcă să se apere, dar în jurul său e ceață și din fiecare ungher e încolțită de alți prădători – mai puternici, mai neînfricați. Neputința de a te face auzit pentru că ești mut și-n tăceri prea lungi, prea tardive, ai început să nu mai auzi, să surzești de-atâta gălăgie care se propagă de fapt în foșnet de vânt și șoapte de frunze.

Acum înțelegi cum mă simt de când am fost condamnată la o veșnicie fără vorbe, fără culori, fără pictură? M-ai aruncat în neantul acesta din care mi-ai furat fiecare punct și fiecare virgulă, lăsând câte un semn de întrebare printre o ușă crăpată care nu duce spre nicăieri. Sau cel puțin nu reușesc eu să pătrund înăuntrul ei, e prea mult întuneric și lipsa de lumină îmi distruge fiecare instinct, lepădându-mă de mine, de fiecare parte a conștiinței mele care mă îndeamnă să-mi las pașii să se odihnească în ascunzișuri și să-mi fac foc din cuvintele pe care de data asta să le pot crea doar eu, fără tine.

Au trecut deja luni și n-am uitat încă mâinile tale. Le mai port puțin în gând și pe piele, în fiecare por care a aflat de mângâierea ta; au fost cele care m-au apropiat cel mai mult de tine, atât cât mi-ai permis, cât m-ai lăsat să le privesc și să mi le însușesc. Lipsa ta de vorbe m-a făcut să le sărut, cum o fac și acum în gând, ca atunci – duios, nesătul și cu evlavie, de parcă m-au salvat din întunericul în care mă adânceam, pictându-mă apoi în tot felul de culori, după cum îți doreau ochii și apoi sufletul.

Cred că înainte să pleci ai consumat toate culorile în tăceri, și apoi le-ai îmbibat pe rochiile mele, pe mâini, pe buze, pe ochi, pe tâmple și pe obraji, pe fiecare loc în care m-ai atins și pe care l-ai pictat cu acuarelele pe care le aveai, fără să-mi spui prea multe. Căci ce rost ar avea cuvintele când inima simte cum poți să amesteci fiecare nuanță și să mă creezi din culori, de parcă aș fi fost o Galateea de care doar mâinile tale a știut?

Tu ai fost artistul și eu pictura. Prea mult freamât ne-ar fi distrus. Dacă am fi deschis geamul încăperii în care ne gustam veșniciile, în jurul nostru s-ar fi împrăștiat toate cuvintele pe care am uitat să ți le zic (nu-mi înțelegeai mereu șoaptele) împreună cu toată vopseaua din care am renăscut (uneori cred că sunt prea oarbă încât să disting toate culorile).

Culorile tale… Știu că până atunci nu le-ai fi împărțit cu nimeni, păstrându-le pentru fiecare pictură care ar fi izbucnit din tine, ca un strigăt pe care n-ai mai știut să-l ții înăuntrul tău. Te ardea pieptul și mâinile îți tremurau. Și tremuram și eu cu tine, de parcă afară era ianuarie și pe noi se năștea promoroacă. Dar era doar august și tu mă pictai cu toate vopselele sufletului tău, între asurzitoare bătăi de inimă și priviri care n-au învățat să vorbească decât despre iubirile care ne mângâiau pe-atunci.

Apoi n-ai mai avut nici roșu, nici alb, nici verde… Nici măcar puțin albastru, pe care ai fi putut să-l împrumuți de la cer dacă, pentru întâia dată, ai fi știut să îngâni mai mult de câteva vorbe și să-ți lași din mână pensoanele, ca pe ele să curgă picăturile de ploaie. Nu mai găseai culorile soarelui să mi le așezi pe buze și nici ale mării mângâiată de răsărit. Rămăsese un negru și mult scrum, ca mâna de cenușă pe care o scot acum din sobă și care imi amintește de ziua în care nu m-ai mai pictat.

Ai venit cu un șevalet și-o paletă plină până la refuz de negru. Mi-ai spus că nu mă mai pictezi, că de ceva timp nu mai știi cum să amesteci culorile, că nuanțele au devenit din ce în ce mai fade… Că nu mai poți, că te dor degetele de-atâta culoare, că ți-a obosit sufletul de atâta căutare a celor mai potrivite pensoane, că ai vrea să simți iar cum poți picta pe pânză și nu pe piele, pe buze, pe ochi…

Îmi repetai că ai uitat cât de aspră poate fi hârtia, că pielea e prea lâncedă și prea fină, că între celule e prea multă trăire și-n mine sunt prea multe cuvinte pe care vrei să le înțelegi, dar nu poți. Mi-ai explicat că trupul ți-e tăcere și dacă-ți va lipsi vreodată ceva, acelea vor fi culorile, nu eu, nu o pictură. Ele nu vorbesc și nu te întreabă niciodată nimic. Le ești dator doar cu tine însuți, fără a te ascunde de nimeni și fără să fii nevoit să cari după tine o carapace cu care să fii atât de obișnuit, încât să uiți cum se propagă lumina zilei și din ea să ieși doar în întunecimi, când fiecare se pierde și se caută după fiecare hartă pe care i-o desenează sufletul, îndepărtat de conștiință și de rațiuni prea iluzorii.

Te-am lăsat să-ți cari singur șevaletul, să-ți găsești locul în care vrei din nou să te așterni, dezbrăcat de mine, de șoapte, de liniști, de gânduri, de mâini, de buze, de pictură și iubiri. Și cred că e atât de potrivit pentru tine lăcașul în care acum pictezi, și te-ai regăsit atât de mult, încât ai uitat să mai revii. Dacă știai să te întorci măcar o dată cu privirea, ai fi văzut că ți-am adunat toate culorile cu care m-ai pictat, și încă le adun din soare, din ninsori și vânt, să ți le înapoiez când ai să vii.

Am atâtea acuarele pentru tine, încât, dacă ai ști să te întorci, ai putea să-ți petreci toata viața doar pictând. Sau pictându-mă, fără a te mai chinui să mai fredonezi vreo vorbă, vreodată. De focul cuvintelor o să mă ocup eu, păstrându-l intact cu fiecare carte pe care o voi elibera din înăuntrul meu. O să scriu romane în timp ce tu o să te joci cu culorile pe epiderma mea, și n-am să ți le spun niciodată, nici când vei realiza că ți-e dor de iubire.

Dar au trecut deja zile, nopți, luni și anotimpuri. Am învățat și eu să tac și voi începe să vorbesc doar când voi găsi o sobă în care voi simți că înăuntrul său mă voi putea elibera de liniște, împrăștiind jar de cuvinte. Mă întreb dacă o să mai numească cineva pictură, chiar și fără cuvinte, chiar și doar în șoapte. O să mai fiu, oare, pictată?

Un text cu, pentru și despre amintire, dintr-un început de 2018 nu tocmai îndepărtat ca timp, dar departe ca trăire. 

Când o pictură poate fi despre tine în culori
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

9 Responses

    1. Mi-ar plăcea, să știi. E printre planurile de viitor, nu știu dacă neapărat rândurile astea scrise pe blog vor fi transformate într-un volum sau altele… Dar chiar mi-aș dori.

  1. Să știi că de puține ori mă captivează poveștile scrise de alte perosane. A ta chiar m-a făcut să fiu atentă ❤
    Îmi place cum așterni totul pe hârtie! Foarte frumos!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.