Când mâinile lui miros dimineața a cafea, e tot o formă de iubire: și mâinile mamelor și ale bunicilor miros a ceai de tei

Reading Time: 3 minutes

Eu nu mă descurc să fac cafea. Nu cred că am făcut niciodată o cafea pe care să o simt gustoasă, de care să mă bucur și pe care să o sorb încântată de gust, să o savurez, să mă laud pe mine însămi (oricum n-o prea fac, în niciun context) pentru o asemenea cafea delicioasă.

Am băut cafea bună, aromată, neagră, doar că mie nu-mi iese niciodată, așa că nici nu m-am mai chinuit să fac. Mai ales de când avem un mic esspresor cu capsule de care „abuzăm” în fiecare dimineață. Și ne bucurăm tare de existența lui, pentru că minutele pe care le-ar fi petrecut unul dintre noi (nu eu, clar) să fi făcut cafea, sunt acum folosite într-un scop precis și râvnit, cel al somnului.

Doar că, uneori, mă trezesc, mă învârt în pat, și, înainte să deschid ochii, simt cum mâinile lui miros a cafea. Chiar și-atunci când ne desparte un perete.

Stau sub plapumă, invelită pe de-a întregul, cuibărită sub așternut, scufundându-mă într-o stare mai mult apatică decât conștientă, mă răsucesc în mijlocul viselor pe care nu le-am consumat de trăit în timpul nopții, și îmi copleșește nările un miros puternic și aromat.

Știu sigur atunci un lucru: aragazul e deschis și, deasupra unui ochi, apa fierbe fie în ibricul roșu, simplu, fie în ibricul italienesc, din aluminiu, pe care l-am primit de la bunica vara trecută. Cel mai probabil apa fierbe în ibricul italienesc, pentru că acolo iese cafeaua tare, puternică, iar lui îi place în forma ei cea mai simplă și mai pură, adică concentrată, fără zahăr, fără lapte.

Și iubirea are uneori gust a mâinile lui mirosindu-i a cafea concentrată și fierbinte.

A dimineți în care fierbe apa într-un ibric și cafeaua râșnită își împarte aroma cu toată încăperea, cu mâinile și cu părul lui, cu felul în care îmi răstoarnă în cana mea lichidul fierbinte și nu uită să îmi pună puțin zahăr brun, pentru că știe că-mi place mai mult dacă e puțin mai dulce. Cu toate că, într-o perioadă, am băut amândoi cafea fără zahăr, și o mai beau și așa uneori, de obicei dacă am alături o bucată de ciocolată care să îmi farmece în totalitate papilele gustative.

Nu știu să fac cafea bună, la asta nu mă pricep. Poate că o să învăț la un moment dat.

Sau poate că nu vreau să învăț. Poate că vreau ca în continuare mâinile lui să miroasă a cafea și să îl observ cum numără lingurile de cafea, cănile de apă și cum păzește meticulos lichidul în timp ce fierbe.

Poate că mâinile, atunci când iubesc, miros a cafea și a prăjituri, a ciocolată, a flori, a soare, a mâncare.

Poate că iubim atunci când cineva ne pregătește cafeaua sau mic dejunul (și nu doar atunci) pentru că ne amintim de diminețile copilăriei, atunci când mamele sau bunicile ne pregăteau ceaiul de tei și ungeau pe pâinea moale unt și dulceață. Sau atunci când în farfurie ne aștepta oul fiert sau ochiul prăjit, în care ne înmuiam cu poftă pâinea.

Eu, una, știu sigur că la mine e așa. Pentru că în mirosul de cafea al mâinilor lui, în gestul pe care îl face atunci când alege să facă el cafeaua și să nu pună capsula în esspresor, stau în neclintirea amintirii și a dorului atâtea dimineți în care venea bunica la mine cu oul fiert, moale, în care îmi înmuia ea pâinea și eu mâncam fără să mă gândesc la faptul că, într-un timp pe care atunci nici cu conștiința trează a viitorului nu mi l-aș fi putut crea, n-o să mă mai hrănească, n-o să îmi mai pregătească mic dejunul.

Și multe alte dimineți în care mă aștepta pe masă iaurtul scos cu grijă, de cu seară, ca să nu fie rece dimineața, ori laptele și cerealele, ori oul fiert, iar la fereastra în fața căreia se zărea vișinul stătea Pety, prima mea pisică, amintirea unei alte părți din întregul copilăriei și adolescenței mele.

Și încă altele în care eu, mătușa mea și mama mâncam sandvișuri făcute de primul sandwich maker pe îl văzusem, alături de o cană de Inka sau de ceai, iar la o cameră distanță de noi se aflau bunica, vie și sănătoasă, atât cât s-ar fi putut, bunicul, sănătos, vrednic, în putere.

Nu. N-o să învăț să fac cafea prea curând. Pentru că iubirea pe care o simt eu are gust de cafea, de mâini îmbibate în aroma ei, are gust de ceai de tei, de mic dejun, de copilărie, de adolescență, de amintire.

Și vreau, atât cât pot și cum pot, să-mi mai capturez în mreaja amintirii toate mirosurile mic dejunurilor, ale ceaiurilor și ale cafelei, să mă trezesc în aromele timpului și să simt că iubirea se multiplică și în absență, prin prezența altor mâini și altui mod de a iubi.

Și ce bine că nu știu, că nu vreau să fac cafea, ce bine că pot păstra vii în mine atâtea amintiri și le pot retrăi sub alte forme, atâta vreme cât încă eu cred în ele și le las să existe.

Fotografie: Three under the rain



cand mainile lui miros a cafea, e forma de iubire
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.