Când m-a întrebat dacă…

Atunci când m-a întrebat dacă o să-mi fie dor, am negat într-un stil absurd.

M-a privit cât pentru o secundă eternă și, într-un fel tacit,

Într-un dans nebun a făcut un pas, un pas înapoi.

Apoi, dintr-o minusculă pășire pe clandestina tină a Gheei, am numărat doi

Și l-am lăsat.

Conștiința-mi șoptea vehement că va trebui să plece.

Îi priveam cu stupoare pașii – erau îndoielnici și temători,

Își continua drumul pribeag printre brize de căldură trandafirie și rece.

Oare întreba-vei tu dacă era vară?

În orice caz, nu o vară pe care propria-ți rațiune și-o imaginează.

Așa cum iarași ai dedus, era și o umbroasă seară

O seară de vară

Cu stropi de ceară

Cu fulgi umbroși și veștede petale

Ploua răcoritor cu soare.

N-ai vrea sa trecem peste detalii?

Nu vreau să mă repet.

Iar ceea ce îți povestesc va fi perpetuu,

Pentru că vei ști și tu, voi ști și eu,

Iar sufletele noastre vor fi legate de un liant al tainei care ne apropie.

Totuși, îți mărturisesc: chiar de era vară și ploua cu petale de soare,

Mie îmi era frig. Ger crâncen și neiertător.

Mai mult sufletul-mi era tremurând

Și mâinile, sărmanele, înghețate…

Cu fiecare pas pe care-l făcea înainte

Se îndepărta de viața care-mi pulsa existența, de respirația sacadată a trăirii iminente…

Și-mi doream să țip, să strig fără cuvinte

Că n-o să-mi fie dor deloc,

Căci dorul îl voi închide în cufărul insurgent al timpului neiertător.

Dar voi pribegi privind visceral în zare,

Și voi observa felul în care distanța dintre noi se limitează la ani,

Neînțeleși, aprigi și trecători.

Istovitor e, ființă, să aștepți!

Cumplită-i, Doamne, așteptarea!

Fiindcă Tu ai zămislit-o și ne-ai supus unei materii în metamorfoză.

Aprob, e greu când, dorindu-ți un lucru,

Întârzie și se-ndură să n-apară.

Eu l-am văzut plecând.

Și prin necuvintele lui, mi-a povestit că se va întoarce…

Am uitat să-l întreb când, cred că am comis o eroare.

De fapt, mi-e oroare

Doar simplul gând al eșecului,

Al promisiunii fără rezultat.

Iar fiindcă timpul era și el în așteptare,

Atunci am realizat că sufletul odată pierit în ființă…

Etern.

Nu se mai întoarce.

* Text scris în 2016

Photo by Stijn te Strake on Unsplash

despărțire
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.