Bunicul e cărunt și simt că mi-e dor de el, chiar dacă ne despart câțiva pași…

Mă simt ca un copil care își ia în pat jucăriile preferate și încearcă să adoarmă, dar e trist și speriat.

Am în pat o pernă din copilărie și îngerașul meu care, de mai bine de 13 ani, dacă îl apeși, încă spune „Tatăl nostru”. E aici o parte din mobila din sufrageria apartamentului în care m-am născut și am copilărit până la 8 ani. Sunt în vitrină bibelourile bunicii, cănile, paharele, inclusiv patul pe care dorm e acela din sufrageria apartamentului copilăriei – pat pe care, uneori, mai dormeam.

La câțiva pași de mine, în camera cealaltă, e bunicul meu – pentru el am venit din Cluj.

Unele călătorii se fac mai mult cu sufletul decât cu trenul sau cu oricare mijloc de transport. Sunt aici, copilăria mi-e aproape, bunicul e cărunt și simt că mi-e dor de el, chiar dacă ne despart câțiva pași. E un dor care se va concretiza mâine în durerea plecării și, cândva, într-o durere pe care nu mi-o va putea lua nici timpul, nici liniștea, nici amintirea. I-am mângâiat și sărutat fruntea așa cum nu am făcut-o niciodată. I-am ținut mâna caldă, în care e încă e fior de viață, e trăire, e iubire, în mâna mea, gândindu-mă la cum o să fie când bucata aceea de carne și de piele va deveni rece și, mai apoi, îi voi căuta palmele, fruntea, ochii doar în amintire.

Aș fi vrut să-l văd mai des. Să-l sun mai des. 8 ani de copilărie cu el, zi de zi în aceeași casă, nu au fost de ajuns. Pentru că după a urmat depărtare, dor, lipsă. Îmi țin în piept toate amintirile cu el și mă pregătesc mâine de una dintre cele mai dureroase plecări din viața mea: o plecare în urma căreia rămâne un om pe care îl iubesc cu toată copilăria din mine. Și e multă, e tare multă copilărie acolo.

O plecare despre care nu am certitudinea unei întoarceri în care el să fie aici, să-l țin iar de mână și să îi privesc ochii. Și doare cum dor toate plecările din lume, la un loc adunate și răsfrânte în trupul meu, iar dacă aș putea, aș fi încă copil și-aș adormi la pieptul bunicului meu, așa cum mă adormea când eram bebeluș, și-aș sta acolo până nu m-aș mai simți vreodată copil. Iar asta, dacă ar fi după mine, nu s-ar întâmpla niciodată. Cu el viu și cu fruntea lui pe care încă o pot săruta, rămân un copil ce are nevoie de bunici și de dragostea lor toată viața.

Bunicul
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Amintiri

Cine adoarme în mine

Cine adoarme în mine e semn că l-a furat somnul un somn al uitării care își descântă visele în interiorul organelor mele și își evacuează

Citește mai mult »

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.