Bătrânul și-o poveste despre ușurința cu care judecăm

Astăzi vreau să vă scriu despre povestea unui bătrân care mi-a demonstrat că e atât de simplu să judeci, dar atât de greu să înțelegi și să fii plin de compasiune.

De obicei, am grijă de bătrânii din jurul meu, mă ridic de pe locul din tramvai/autobuz dacă văd că e cineva în vârstă lângă mine și are mai mare nevoie să stea jos. De multe ori am fost refuzată de bătrâni, unii mi-au spus că mai au o stație și coboară sau că vor coborî imediat.

Știu că întâmplarea pe care o voi scrie astăzi s-a petrecut undeva în luna februarie, spre final, într-o dimineață în care mergeam spre facultate. Pe atunci încă nu era închis totul în jur și probabil că niciunul dintre noi nu se aștepta ca peste o săptămână-două viețile noastre să ia o altă întorsătură.

Tramvaiul era destul de plin, bătrânii stăteau pe scaune (nu erau foarte mulți, predominau elevii/studenții și adulții), iar eu mă aflam lângă un scaun pe care era așezat un bătrân, mă susțineam de bara de sus, iar lângă scaunul bătrânului mai era fix încă unul gol.

M-am uitat de câteva ori spre acel scaun, aș fi vrut să mă așez. Simțeam că mă doare spatele, aveam o geantă plină și scaunul neocupat îmi făcea cu ochiul. Dar bătrânul ocupa primul scaun, deci ar fi fost foarte greu să trec de el și să reușesc să pătrund.

Inițial m-am gândit că nu e frumos ce face, eu sunt tânără, dar dacă un alt bătrân își dorește să stea jos? De ce nu se așază pe al doilea scaun, cel de la fereastră, așa cum ar fi fost firesc, iar pe primul să-l lase liber pentru cei care își vor dori să se așeze?

Și tot roiau în mintea mea întrebări de felul acesta. Nu făceam decât să judec, să îl învinovățesc pe bătrân fără ca nici măcar să încerc să-l înțeleg. Fără să-i acord nici măcar un moment în care ar putea să se justifice. Fără să îl privesc cu o oarece compasiune și să realizez că are un motiv, totuși, pentru care alege să stea acolo.

Pe un ton politicos, l-am rugat să-mi permită să mă așez și eu pe scaunul de lângă dumnealui.

– Așezați-vă, domnișoară, fără probleme vă las, dar aveți grijă, e foarte cald din cauza caloriferului, eu n-am putut rezista acolo.

În mintea mea: nu cred că e atât de cald. O să rezist. Ah, chiar vreau să stau jos, mă doare spatele, mi-ar prinde bine să mă așez, bine că am avut curaj să-i spun domnului că vreau să mă așez.

După câteva minute de la momentul în care am ales să o fac, am început să transpir. Mi-am dat ghiozdanul jos din spate (da, și mie mi se pare o idee nicidecum înțeleaptă să te așezi pe un scaun și să porți o geantă în spate), m-am descheiat la geacă.

– Într-adevăr, e mult mai cald decât mi-aș fi imaginat, i-am spus bătrânului.

– Știu, de aceea v-am și atenționat. Dumneavoastră sunteți tânără, mai rezistentă, dar eu chiar dacă mi-aș fi dorit, n-aș fi putut rămâne așezat în locul acela. Nu numai că vine un val de căldură insuportabil, dar am o proteză la șold, fix în partea unde m-ar fi cuprins căldura, și n-aș fi vrut să risc.

Bătrânul a început să-mi povestească despre accidentul de mașină pe care l-a avut, când o altă mașină a intrat în cealaltă fix în partea stângă, unde se afla el. Se uita cu ochii pierduți undeva în amintire și-mi spune:

– Aș fi putut să nu mai fiu, dar uite, încă trăiesc. Putea să fie mai grav, cu siguranță, dar tot mi-a fost greu să mă recuperez. A durut, parcă mai doare încă. Știți, medicii îmi spun să nu fac efort, să stau cuminte, dar nu pot. Mai merg la înot, îmi place mult apa, mă simt bine să înot. Ehe, dacă ar ști doctorul… Dar nu știe, și cred că dacă nu faci excese, e bine câteodată să încerci de toate. Fără excese am zis.

Treceam pe lângă Parcul Central din Cluj, unde și-acolo, privind spre geamurile tramvaiului, se uită furat de amintire și de emoție și-mi rostește:

– Cândva făceam parcul ăsta alergând, dus-întors, fără să mă opresc. Vremuri bune pe-atunci. Acum doar merg, dar tot nu mă las, chiar și mergând nu vreau să mă opresc. Mi-a plăcut mișcarea și încă îmi place.

Apoi schimbă subiectul, de îndată ce trecem pe lângă două corpuri paralele ale Universității tehnice, de după stația Opera maghiară:

– Am fost profesor universitar la Unversitatea tehnică, dar nu aici, nu unde vezi tu, ci undeva prin Mărăști, acolo era facultatea unde am predat ani întregi. Învățau băieții, mie îmi era drag să merg, mi-a plăcut.

L-am văzut cum se ridică. Încet, cu grijă, susținându-se de scaune. Se pregătea să iasă din tramvai.

– Mă scuzați că v-am deranjat, domnișoară, multă sănătate!

Nu m-a deranjat acest domn bătrân față de care m-am simțit rușinată. Ba chiar mi-a părut rău că nu l-am întrebat mai repede dacă nu pot să mă așez lângă dumnealui.

Ce drept aș fi avut să-l judec pentru locul pe care a ales să se așeze?
De ce ar fi trebuit să mă gândesc că nu s-a așezat în locul potrivit, că nu-și dorește să lase și pe alții să stea pe scaune?
Cine sunt eu să decid ce este potrivit?

Astea erau întrebările care îmi rumegau mintea. Mă simțeam vinovată. Mă simțeam rușinată. Mi-am dat seama cât de multe mai am de învățat despre compasiune, despre empatie. Am realizat că trebuie să înțeleg cât de nociv e să judeci pe oricine din jurul tău, mai ales dacă nu cunoști adevăratele motive pentru care alege să facă un anumit lucru.

Și chiar și-așa, am observat că atunci când sunt impinsă să judec, când nici măcar nu conștientizez că fac asta, când nu o fac rău-voit, mă încarc cu un fel de energie negativă, îmi consum și eu din energie, mă enervez sau mă întristez.

M-am simțit tristă când bătrânul a coborât din tramvai. Mi-aș fi dori să-i mai ascult cuvintele. Mi-aș fi dorit să îmi povestească mai multe despre existența lui, fiindcă sigur era încarcată de amintiri care îi scormoneau prin inimă și scoteau din el blândețea cu care vorbea, cu care mi se adresa. Mi s-a părut un bătrân tare blând și înțelept.

L-am admirat pentru curaj, pentru felul în care mi-a vorbit despre accident fără remușcări, doar cu gândul că ar fi putut să nu mai fie. Probabil că l-a speriat ideea de a nu mai exista. Părea mulțumit de viață. În adâncul lui se simțea o nostalgie pentru vremurile în care era la catedră și toți dinaintea lui i se adresau cu „domnule profesor”. Câte amfiteatre a văzut pline. Câte generații de studenți. Și câtă natură a inspirat în plămânii și-n inima lui în timp ce alerga cu patos pe aleile Parcului Central din Cluj-Napoca…

Din tramvai am ieșit transpirată. Mi-a fost foarte, foarte cald. Dar a meritat, a meritat să fiu pentru câteva minute lângă acel bătrân. Și-a meritat să-mi fie repetat înca o dată, de data aceasta pe viu, cât e de important să știi să porți compasiune, să fii empatic și să nu judeci într-o lume în care de multe ori uităm să fim oameni și uităm să îi privim pe cei din jurul nostru ca fiind ființe cu trăiri, cu amintiri și cu dureri în spate.

Photo by abi ismail on Unsplash

 

 

Bătrân singur
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.