Astrul pe care bunica mi-a spus să-l caut înăuntrul meu

Am crezut mereu că am înăuntrul meu un păianjen care îmi țese nevrotic destinul, că sute de pânze îmi leagă trăirile și le țin captive acolo, ca o pradă a timpului, a existenței mele lipsite deseori de rațiuni, căci simțirile zboară mereu în fața logicii, ca într-un maraton iluzoriu, și nu reușesc să se armonizeze cu ceea ce umanul luptă să câștige. De fapt, ceea ce nu știam era despre acel astrul, dar avea să mă învețe bunica despre asta într-o zi de vară.

M-am rătăcit nu de puține ori… N-am căutat niciodată labirinturi, încercând să-mi urmez calea pe care mi-o desena sufletul ca pe o hartă. Uneori m-am pierdut încercând de fapt să mă găsesc. De cele mai multe ori mi-am uitat drumul și-am început să trăiesc în alte timpuri față de cele știute de conștiință. Am luat-o frenetic de la capăt, mereu, din dorința de a fi un călător care explorează locurile necunoscute de omenire.

Totul a început… De fapt, cred că e mai relevant dacă afirm că începutul meu a fost atunci când aveam șapte ani și fugeam din calea citadinului peisaj din vacanțe. Din vremea aceea mă speriau grozav oamenii cu toate apucăturile lor. Mi se păreau asemenea toți, uneori nu găseam vreo diferență considerabilă între ei, deși părinții îmi tot repetau că fiecare entitate e specială, că suntem diferiți și că trebuie să caut în fiecare ceea ce n-am eu, să mă hrănesc cu aspirațiile fiecărei ființe și să mă înconjor de cei cărora le simt sufletul aproape și îl aud vorbind cu al meu. Am considerat că spusele lor sunt clișeice, că am citit de-atâtea ori aceleași afirmații și că n-am reușit să dovedesc veridicitatea niciuneia.

La șapte ani mă ascundeam de verva orașului în locuri în care credeam de multe ori că timpul uită să treacă. Ca și mine, de altfel, îl percepeam ca pe un prizonier căruia îi e atât de dragă libertatea firii și a conștiinței încât se oprește din îndatoriri și-și oferă un răgaz, o pauză, se așază turcește în unghere rurale și meditează la existența sa, observând în jur că oamenii își poartă trupurile fără a se stingheri de lipsa lui. Înțelegeam pe atunci că ne afundăm în vremelnicie încă de când, în naivitatea noastră, basmele ni se par mai reale decât ceea ce atingem cu propriile simțuri.

Fugeam așadar de clădirile care mi se păreau prea impunătoare și mă întorceam în preistoria omenirii, în satul bunicii mele, unde întrebările care roiau în capul meu erau mai multe decât răspunsurile pe care mi le-ar fi putut da bunica vreodată.

– Bunico, vezi și tu norul acela care seamănă cu mine?

– Îl văd, fata mea, sigur că-l văd… Se uită acum în ochii tăi și e mirat de cât de bine vă asemănați, îmi șoptea bunica chicotind, ca și cum ar fi zărit și ea acel nor și-ar fi încercat să-și îmagineze trăsăturile mele, pe care le cunoștea și-n vis.

– Dar bunico, de ce nu vine mai aproape de mine?

– N-are voie, copila mea, fiindcă are și el părinți care îl ceartă dacă se îndepărtează de casă. Locul lui e pe cer, departe de noi, acolo e cel mai fericit, așa cum ești și tu aici. De ce i-ai distruge bucuria doar pentru capriciul de a fi lângă tine? Mulțumește-te doar prin a te uita la el, pentru că de unele lucruri ne putem bucura doar privindu-le, fără a simți vreodată atingerea lor, îmi spunea bunica.

– Un pic să coboare la mine, hai, norule, doar să văd dacă și pe pământ semănăm…, spuneam uitându-mă stăruitoare pe cer, cu ochii neclintiți în soare.

Și-atunci bunica mă mângăia pe frunte, căutându-mi inima parcă, și-mi zicea:

– Copilo, cândva ai să înțelegi că lumescul e infinitezimal în comparație cu ce-ți va râvni ție sufletul. Și știu c-ai să încerci să te înalți la soare și o să dorești mai apoi, în înserări placide, să prinzi luna-n palme și să ți-o vâri în piept. Să nu uiți niciodată să visezi cu ochii deschiși și să cauți mereu în tine toate răspunsurile la ceea ce te macină, dar să știi în același timp că în lumea noastră există imposibil și că, uneori, trebuie să-ți construiești tu propriul univers ca sa scapi nevătămat din ghearele destinului, îmi vorbea cu glas blajin, liniștitor bunica, care mă mângâia ușor pe frunte.

În alte seri ieșeam cu bunica, în toiul nopții, pe prispa casei. Înăuntru căldura ni se părea năucitoare, așa că preferam să ne adăpostim în răcoarea nopții, cu cântece de greieri și freamăt al naturii. Simțeam din când în când înfiorarea vântului și mă eliberam de toate simțirile, devenind o nălucă. Uitam uneori să respir la cât de fascinată eram de peisaj, și cerul, în acele timpuri, îmi părea mai aproape de mine ca niciodată.

Până într-o seară, câțiva ani mai târziu, când deja bunica nu mai era printre noi și eu aveam 9, reîntorcându-mă la vorbele sale, le-am înțeles tâlcul și am început să cred că alături de mine e prisosul, că oricum o să caut mereu mai mult decât aș fi putut găsi. Atunci m-am hotărât să mă mut pe o stea.

Această dorință imperioasă, care pentru toți muritorii de rând ar constitui ceva care întrece limitele oricărei așteptări și oricărui gând, a fost pentru mine calea de a evada din ceea ce n-am putut niciodată să înțeleg. Dar niciunui supliciu nu m-aș fi supus dacă într-o seară de iulie n-aș fi auzit, din înaltul cerului, o stea care îmi spunea că solitudinea e nepăsătoare și se cere a fi înfruntată. Am întrebat-o cum, și atunci, din necuprinsul văzduh, am auzit-o spunându-mi:

– Vino să locuiești cu mine și vei afla…

Mi-am adus aminte atunci de tot ce mă sfătuia bunica. Să-mi construiesc propriul univers mi se părea o iluzie, cum aș fi putut face de una singură asta? Și cum aș fi putut ști că universul acela e cel mai potrivit pentru mine?

La chemarea astrului am înțeles toate răspunsurile la întrebările care îmi roiau în minte. Doar că nu știam cum să ajung acolo, cum voi putea locui într-acel loc, iar steaua nu-mi mai răspundea și soarele începea să răsară. Nu puteam opri nimic din cursul pe care îl lua viața, căci soarele nu uita niciodată să apară biruitor pe cer, iar dimineața mereu sosea răcoroasă.

Am așteptat astfel nopți întregi până am zărit din nou steaua căreia aveam să-i adresez atât de multe întrebări, fiindcă reușise să-mi dea avântul nebun de a dori să-mi schimb locația undeva în Cosmos, însă nu mi-a dat niciun alt detaliu referitor la ce înseamnă lupta cu singurătatea. Văzând-o din nou pe cer, am strigat cu toată puterea la ea, iar în voce mi se citea frica de a nu auzită sau de a fi ignorată; poate steaua mă mințise, de ce ar fi avut nevoie de mine în a sa galaxie?

– Astrule, mă mai primești la tine?

Și, din nevăzut parcă, i-am auzit glasul și-am zărit-o sclipind mai tare ca niciodată, de parcă toată lumina aceea mi-ar fi fost dăruită numai mie și eram singura capabilă să mă bucur de ea.

– Te aștept de ceva timp, muritorule… Ce se întâmplă? Nu găsești calea?

– Cred că iarăși m-am rătăcit. Mereu fac astfel când încerc să descopăr noi ținuturi. Uneori e ireversibil să mă mai întorc, așa că rătăcesc în neștire până găsesc vreo cotitură cu ajutorul căreia să mă întorc acasă.

– Dar n-ai voie să te pierzi! E interzis și de neconceput să nu găsești calea până la mine, mai ales dacă te ghidezi după câte-o bătaie de suflet. Eram tot aici în copilăria ta, când îți auzeam bunica sfătuindu-te să cauți în tine răspunsurile la toate dilemele. Fă-o și acum.

Pe lângă faptul că trebuia să deslușesc drumul pe un traseu necunoscut, pe care m-am avântat fără a deține niciun pic de logică, fără a mă gândi la vreo consecință, eram nevoită să aud în inima mea nu bătăi, ci înțelesuri.

Că a durat timp îndelungat până am făcut-o, că m-am chinuit și uneori am plâns în pumni de teamă că nu voi reuși să ajung la stea și să mă mut într-acolo (căci îmi făcusem din asta un scop, probabil unicul scop pentru care îmi duceam traiul searbăd, zilnic), e de înțeles. Mai puțin am priceput cum am reușit, într-o zi oarecare, să-mi aud sufletul vorbind cu mine, așa cum mă rugase bunica să o fac.

Îmi spunea să încep să scriu. Să scriu orice, oricând, oricât și oriunde, pentru că asta ar fi primul pas care mă va duce la astrul la care mă gândeam mai des decât m-am gândit vreodată la a mea devenire.

Am început, așadar, să scriu. Scriam mult, aproape fără să gândesc uneori, scoteam cuvintele din mine ca și cum aș scoate amintirile dintr-o cutie pe care am pierdut-o de-a lungul anilor. Iar într-o noapte, nu știu nici acum care, m-am trezit înconjurată de sute de stele – iar eu deja stăteam pe una. Lângă mine au fost puse mii de cuvinte și-am fost sfătuită să-mi construiesc casa cu ele. Au durat ani până am reușit să locuiesc în ea, ba chiar, pentru că erau atât de multe cuvinte, am avut și o grădină. Apoi mi-am creat un univers, fără să uit niciodată că la nouă ani am fost lăsată pradă unei stele care mi-a vegheat destinul și a avut grijă ca în ea să mă ascund și să am propria mea lume, departe de tot ce e lumesc și, ca atunci, mă sperie.

Photo by Greg Rakozy on Unsplash

greg-rakozy-0LU4vO5iFpM-unsplash
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.