Astăzi n-am mai purtat geaca roșie

Astăzi n-am mai purtat geaca roșie și nu din motive de scepticism, ba chiar zic uneori că roșul aduce noroc, deși nu cred mereu în lucrurile astea. Adevărul e, de fapt, că eu cred în ele atunci când îmi doresc să se împlinească ceva, cred în ele în momentele în care am nevoie să o fac, pentru că de multe ori simt că trebuie să cred în ceva, oricât de infinitezimal ar fi, ca nu cumva să mă simt searbădă și fără sens, ca nu cumva să ratez șansa să se îndeplinească „ursita” mea dacă eu, tocmai eu, nu cred în ea.

Mi-am dat seama că e cald încă de dinainte să ies din bloc, așa că mi-am luat o jachetă neagră, subțire, iar atunci când am ieșit m-am plâns în sinea mea că nu port tricou pe dedesubt, pentru că tot foarte cald îmi era în jachetă și bluză.

De data asta n-am mai așteptat autobuzul decât vreo 5 minute, ceea ce e rezonabil, m-aș fi gândit că o să dureze mai mult, ba chiar a apărut destul de repede pe afișajul din stație și n-am mai avut dubii în ceea ce privește timpul de așteptare. Am avut și loc jos din prima, cu toate că autobuzul nu părea așa gol, locurile erau în proporție destul de mare ocupate și am avut un moment de stupoare când l-am zărit pe un domn în etate fără mască, în Cluj încă e obligatorie masca pe străzi, în mijloacele comune de transport. M-am uitat de vreo două ori la el din curiozitate, pentru că nu mai văzusem de ceva vreme pe cineva fără mască în autobuz, deși a părut mai mult o privire plină de judecată, deși nu e cazul, fiecare alege pentru el.

Nici grijile cu ce o să mă fac oare la anul dacă autobuzul ăsta vine atât de greu, dacă e atât de mult trafic, în condițiile în care nu știu ce o să fie la anul, nici dacă nu ne mutăm de aici când ne expiră contractul, nici dacă încep facultățile fizic, n-au mai fost atât de apăsătoare. Am ajuns în curtea din spate a facultății și primul lucru pe care l-am întrebat e dacă am nimerit bine, doar eram experimentată de data trecută când nimerisem prost.

Și parcă nici nu m-am mai simțit atât de prost, cu toate că, din nou, nu cunoșteam pe nimeni, dar la destul de scurt timp a trecut senzația (cu toate că o s-o am și mâine) pentru că am reușit să vorbesc măcar cât de cât. Și-apoi a fost un atelier de poezie cu Mircea Andrei Florea și a trebuit să scormonesc Google-ul, Yahoo-ul și două nuvele ca să alcătuiesc o poezie din fragmente luate de prin alte părți. Mie mi-a ieșit o poezie cu de toate, cam dezorganizată și la final lipsită de sens, dar poate că nici nu avea nevoie de sens, mai ales că se termina cu click pe mai multe rezultate, deci practic dacă depășeai stadiul de lectură puteai să apeși pe click și reușeai cumva, poate, să îți configurezi propriul motor de căutare și puteai să cauți sensul acolo unde eu nu-l găsesc.

Apoi am plecat de la facultate (de data asta nu prima, ca ieri), m-am uitat la clădiri și parcă mă simțeam din nou în anul 1, m-am gândit că niciodată nu-i prea târziu să fiu din nou acolo, doar că niciodată n-o să mai fie la fel ca prima dată, dar asta nu înseamnă că nu va putea fi mai bine și mai cu mai mult sens. Îmi plac clădirile dinspre Litere înspre centru și astăzi soarele era culcat deasupra lor și deasupra șoselei, iar peste tot era fierbinte și parcă mirosea a căpșuni pe care le culegi din pământ de unul singur și apoi te duci la fântână să dai cu puțină apă peste ele, iar de undeva se aude un glas care țipă la tine: Spală-le bine, nu vezi că au pământ pe ele?, dar mie tocmai asta îmi plăcea, că le puteam culege singură de acolo și era nevoie doar de câțiva stropi de la fântână ca apoi să mă bucur de aroma lor.

Am avut curs online apoi cu Lavinia Braniște și ne-a vorbit despre a fi scriitor în România, ceea ce nu sună deloc roz, deloc roșu, dar nici negru, cel puțin nu ca negrul ăla murdar de sub unghie, ci un negru ceva mai domol și mai proaspăt, negrul pământului de pe căpșunile pe care le culegi de unul singur din grădină. Iar săptămâna viitoare va trebui să citesc un roman de-al ei (Interior zero) pentru un curs de la facultate și mă simt norocoasă, mă întâlnesc în sfârșit cu un scriitor contemporan (chiar și online) și urmează imediat să-l descopăr și prin ceea ce scrie, recunosc, n-am mai citit nimic până acum de ea.

Iar acum e seară și mâine, mâine e o nouă zi, da, știu că e un clișeu deja, de fapt i-aș spune mai mult că e o replică celebră. Mă stresează gândul că pierd cursurile și seminariile, deja mă simt în urmă, în curând e iar sesiune și iar o să fiu și mai stresată. O să fiu mai mult plecată mâine și din nou simt că abia aștept să treacă săptămâna, asta pentru că îmi doresc să țin lucrurile sub control, cum am scris și ieri, iar acum simt că îmi lipsește asta.

Totuși, m-am convins că nu am doar 3 cititori, pentru că atât în privat, cât și în comentariile de pe pagina de Facebook a blogului, am primit niște mesaje care m-au făcut să realizez că mă înșel și, recunosc, sunt fericită și recunoscătoare pentru asta. Acum ar trebui să citesc pentru facultate odată ce sunt stresată, dar îmi place să devin și mai stresată, așa că scriu ca să mă uit apoi la ceas și să constat că în timpul ăsta aș fi citit destul, dar scriu și pentru că un altfel de stres se risipește și nu devine liniște în mine, dar freamătul degetelor și al minții se mai calmează puțin.

Poză: arhiva personală, Cluj-Napoca, 11.05.2021

Cluj-Napoca
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Amintiri

Cum știi că vine toamna?

cum știi că vine toamna?te duci într-un muzeu. într-un oraș total necunoscut. nu-i știi străzile și nici mirosul. habar nu ai cum îi arată intersecțiile

Citește mai mult »

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.