2020: dacă se poate scrie poezie despre el

Reading Time: 6 minutes

pândesc cu ochiul pe care nu mi-l acopăr cu mâna stângă prin gaura cheii

ar fi trebuit să-mi umezesc pleoapele mai întâi în picăturile oculare

pe care mi le țin în farmacie pentru vremea când o să le cumpăr

nu vreau să mă usture corneea care ia prima contact cu lumina

e o gaură minusculă și miroase a lemn șubred și ros de cari

mă apropii cu greu și tâmplele desenează alfabetul țipătului în creștetul meu

mulți de a și prea puțin aud alte litere,

e frică și frica se cheamă printr-un a prelung urmat de țipăt. ca tunetul ce se aude mai târziu decât lumina fulgerului

întotdeauna frica are o viteză mai rapidă decât țipătul și întâi trebuie să-ți fie teamă și apoi să poți striga

carii și-au înfipt viețile în gaura cheii și-au mâncat din ea până au făcut doi de doi și doi de zero

ordinea e 2020

nu știu dacă și-au calculat vreo distanță și au habar de perimetri

nu cred că au învățat să scrie și nici să cioplească în lemn,

natura își strigă ordinele și găurile cheilor devin subit anii pe care îi trăim și la care avem voie să privim înăuntru,

până ce nu-și va fi înfipt alt an o cheie și-și va sculpta cu alți cari forma.

privesc în gaura asta precară și mi-e frică să nu-mi sară ochiul pe partea cealaltă a ușii

în cărțile de psihologie am citit că am sindromul salvatorului

ochiul ăsta vede omul ce stă în mijlocul covorului și-și numără leii știind că a fost ultimul lui salariu

tocmai a fost trimis acasă

i s-a zis

să mă ierți, dar e pandemie și eu nu am din ce să te mai plătesc, am și eu doi copii acasă și nevastă-mea e bolnavă,

mâine șterg praful și închid ușa cu lacătul la care n-o să mai am niciodată cheie.

și omul numără leii, ochiul meu înnebunește

la masă fiul lui mănâncă cartofi prăjiți cu ouă și își strigă tatăl întrebându-l când îl mai duce la KFC

nu zice nimic tatăl, numără, deși la un moment dat o ia de la capăt înțelegând că nu mai are ce numără,

apoi zice lasă, lucrează soția, măcar ea să ne mai facă un ban de pâine,

și soția vine acasă și spune că restaurantele sunt închise de azi, ea nu mai servește pizza, poate s-o întoarce înapoi la muncă prin vară, dar șeful i-a zis că nu-i promite nimic

în altă cameră, schimb ochiul, altfel cred că mi-ar ieși din cap

un bărbat e cu mâna deasupra femeii

încă nu dă, nu o atinge, doar țipă la ea și o înjură

ea își așază pumnii deasupra capului știind că acolo o s-o lovească mai întâi. nu e prima dată când o face și doar i s-a zis de-atâtea ori să plece de lângă el

nu, nu plec, e tată bun, ne aduce bani acasă, a promis că n-o mai face, s-a jurat la biserică

el începe s-o lovească cu picioarele și-apoi și cu mâinile

copilul vine și plânge și spune tata, nu da, o doare pe mama

răsucește cheia printr-o altă gaură, mi-ar fi strivit ochiul dacă ar fi pus cheia în gaura mea

încearcă să fugă pe hol țipând după ajutor

vine tatăl după el și-l apucă de coaste

îl târăște în cameră și-l izbește de perete

și eu am fost un copil care a fugit la un moment dat într-un alt hol și am strigat după ajutoare

dar am ajuns înapoi în casă și ajutorul ne-a venit în alt fel pentru amândouă, nesincronizat

fug și acum cu ochiul din locul ăla

mi-au explodat lacrimi și din căprui ochiul mi-e baltă. de sânge. de frică. de amintire și de durere

dar ei unde să plece într-o lume în care trebuie să completezi o declarație ca să ieși din casă?

iertați-mă, domnule polițist, am ieșit din casă fără declarație ca să fug să iau o pâine, dar am și ochiul vânăt și copilul e desculț.

alerg într-o altă cameră pe lângă toate celelalte pe care o străbat

aici e frig de-mi îngheață lacrimile uscate la colțul pleoapelor

văd un copil care intră pe ușa pe care un vânt mai puternic i-ar modela forma în noroiul din fața casei

nu mai merg la școală de azi, ne-au zis că se închide, că e un virus și că școala o să se facă online

5 copii au ridicat mâna că au calculatoare, mai are câte unul vreun telefon de la părinți sau de la vreun frate mai mare

îmi luați și mie tabletă? întreabă copilul în timp ce mama își ține la sân nou-născutul căruia îi spală același scutec permanent

și frații ceilalți mai mari sunt duși cu ziua în sat la muncă

ce e aia tabletă, copile? întreabă mama care nici cablu pentru televizor nu are

și nici nu urmărește știrile de la ora 5. știrile sunt deja în mijlocul lumii în care ei trăiesc zi de zi

oftez și privesc bocancii rupți ai copilului. sigur sunt de la un frate mai mare fiindcă și lui îi sunt mari

se uită în ceaun să vadă dacă a mai rămas vreo bucată de mămăligă rece

și-apoi așteaptă să-și primească tableta.

mă mai plimb puțin cu ochii fără să-i mai deschid. știu că mai am încăperi de străbătut în gaura asta 2020

dar aș vrea să le văd cu ceva lipit de pleoape

apoi îi deschid și mă trezesc într-o cameră de spital la terapie intensivă

pacienți întubați, ventilați mecanic

altei paciente tocmai i s-a declarat decesul, aud strigând despre ea: sun-o pe fiica ei, a sunat și acum zece minute, spune-i că a murit,

sun-o după și pe soția lui și anunț-o că e în stare gravă, că ne așteptăm la ce e mai rău

telefoane prin care se transmit morți,

cifre, calcule, statistici,

oameni care-și iau la revedere de la părinți, bunici, soți și frați în fața spitalelor,

în spatele telefoanelor, în sunetul glasului asistentei care anunță morțile.

câtă durere se ascund în combinezoanele din care abia se cunosc ochii?

și cum sună telefonul atunci când la începutul apelului afli că moartea-i e o silabă pe care o rostești alături de omul iubit?

îmi fuge ochiul ca într-un maraton din zgomotul tuburilor, nu vrea să privească alte pupile ce se contractă și n-o să se mai deschidă vreodată

sunt prea multe camere, prea multe încăperi în 2020

unele au febră mare și frisoane,

în altele mamele împletesc ciorapi groși și îi înmoaie în oțet,

sunt cele în care dacă e apăsată tasta telefonului, se aude vocea copilului care vine de la muncă cu masca lipită de gură și de nas

și întreabă ai mâncare, mamă?

aș trece pe la tine, dar eu lucrez cu oamenii și nu vreau să te îmbolnăvesc, știu că ai probleme cu inima,

ți-ai luat azi pastilele?

nu-ți face griji, fiule, mie mi-e bine, televizorul e deschis toată ziua și schimb întotdeauna de pe canalul de știri

dar tu să ai grijă să nu te îmbolnăvești.

apoi ajung într-o cameră în care 2 copii și doi părinți joacă Scrabble împreună,

părinții lucrează amândoi de acasă și copiii au laptopuri de pe care intră la orele online

iar după ce se termină jocul, mama le-a promis că le gătește tiramisu cu ingredientele pe care le-au cumpărat atunci când și-au umplut căruciorul de cumpărături de la supermarket

Pământul respiră mai bine decât toți laolaltă.

apoi, dintr-odată, într-o cameră răsare un petic de soare

și oamenii încep să iasă din case

unii își reiau programul de muncă, alții își caută din răsputeri loc unde să se angajeze,

unii își poartă măștile și alții le uită pe sub nas sau nu le țin deloc,

unii trăiesc cu temeri și cu dorurile pierderilor,

alții nu cred și condamnă.

mă întreb dacă trebuie să mai umblu mult cu privirea prin încăperi,

deja mă ustură ochii și mi-s roșii de la tot ce au interceptat în lume,

cred că ar trebui să fug până la farmacie să-mi iau picăturile și o s-o fac repede, că la 9 închide și de la 11 îmi trebuie iar declarație pe propria răspundere,

ce-aș putea scrie la motiv?

mă scuzați, domnule polițist, dar mă deplasez să-mi cumpăr picături pentru ochi fiindcă am privit prea mult prin gaura cheii

și 2020-ul ăsta ros de cari mi-a îngreunat ochii cu toată priveliștea zbuciumându-mi-se-n în piept.

nu mi-a fost rău și nici bine anul ăsta, deși privind prin gaura cheii de cele mai multe ori mi-a fost (prea) bine,

nu m-am gândit prea des la celelalte încăperi și le-am privit de la distanță,

fiindcă dacă aș fi făcut-o, m-aș fi aventurat cu inima să încerc să salvez sau aș fi strigat neputincioasă către durere încercând s-o fugăresc

iată-mă azi cu ochii iritați atât de aproape de ele

gata, fug la farmacie

și cumpăr pentru anul viitor o soluție care să îndepărteze toți carii

și să cicatrizeze rănile însângerate, îndurerate, îndoliate de 2020,

dacă se va putea vreodată.

rănile rămân, durerile ne conțin sau noi le conținem pe ele, nu mi-e clar încă

trăim doar reparându-ne trupurile, mințile și anii.