2019

Când mă apropii de 2019, de zilele lui, de mirosul lui îmbibat în soare și viață, simt cum deschid o cutie imensă, argintie ca bradul nostru, mic și „de studenți”, cum îmi place să-i spun (deși Darius mă contrazice și spune că nu e tocmai de studenți, studenții nu au brazi cu fibră optică).

Și în interiorul ei, alte multe cutii, de dimensiuni variate. Fiecare cu povestea ei pictată, cu toate rândurile scrise în mine și în afara mea, cu oameni, cu toate anotimpurile. Și toate cele 365 de zile care mereu trec, dar care niciodată nu sunt la fel. Doar se succed una pe alta, se intercalează, se transmit una de la alta prin amintiri și prin emoții.

Câte emoții a avut 2019… Câte amintiri, cât gust de mare, cât gust de soare. Câtă viață și câtă iubire, cât dor și câtă frică, și durere. Dar și muzică, și poezie, și vise visate-n toiul nopții sub felinare și visuri trăite cu el de mână, cu pașii pe cărări pe care le-am urmat după chemările sufletului, cu mâinile pipăind viața ca un nou-născut care încearcă să simtă pielea mamei prin pori, ca un prunc care-și adulmecă prima gură de oxigen și realizează că acesta e gustul lumii.

În 2019 m-am simțit ca un copil care a simțit pentru întâia dată ce miros și ce gust are viața și lumea. Deși n-a fost prima dată când am simțit savoarea dulce-acrișoară și mirosul pe care îl adulmeci cu putere în nări, expirându-l la scurt timp.

Nu poți ține niciodată prea mult lumea în tine, cu mirosul și gustul ei. Mereu o simți și apuci cu poftă din ea, dar o scoți la fel de repede dinăuntrul tău. Viețile noastre sunt gesturi repetitive de deglutiție și de adulmecare, apoi expirare, într-un continuu proces de zile și nopți care se adună, se despart, apar și pleacă.

Și dacă de ceva timp, la finalul fiecărei zi de 31 decembrie, mi-am tot spus că am avut cel mai frumos an, anul acesta n-o s-o mai fac. Nu pentru că n-am avut cel mai frumos an. Nu pentru că n-am fost fericită. Nu pentru că n-aș avea motive pentru care să mulțumesc, pentru care să fiu recunoscătoare. Ci pentru că 2019 poartă atâtea înăuntrul lui încât un adjectiv precum „frumos” e insuficient. Iar dacă aș spune „cel mai frumos”, n-aș mai da ocazia celorlalți ani care vin să fie cei mai frumoși.

Dar 2019 a fost despre viață, așa cum e ea, veridică și îmbrăcată în culorile pe care ea însăși și le alege. A fost despre decizii și momente, despre promisiuni, despre clipe când am reușit să mă cațăr în vârful muntelui cu greutate, cu bocancii șubreziți, dar apoi a trebuit să mă arunc în abis, fără să știu dacă reușesc să mă prăbușesc peste vreo suprafață netedă sau mă voi izbi de vreo stâncă și mă voi răni. Despre momente când am înotat în mări nemărginite, a căror apă mi-a sărat pielea pe care el mi-a sărutat-o apoi cu gustul mării în ea.

Despre toate locurile în care ne-am ținut de mână și ne-am sărutat.

Despre ceilalți oameni pe care mi-i port în suflet și majoritatea sunt la kilometri întregi depărtare, dar îi am înăuntrul meu și-i chem uneori cu gândul, când mi-e dor, despre plecări.

Despre țipetele dinăuntrul meu care au ieșit de-atâtea ori la suprafață fără să înțeleg că am nevoie de iubire și de înțelegere. Fără să știu că trebuie să mă iubesc, să mă iubesc mai mult, pentru că nu m-am iubit niciodată. Ci mai mult am iubit, fără să știu că nu iubesc așa cum trebuie dacă nu reușesc întâi să mă iubesc, fără să am habar să iubesc, fiindcă n-am văzut nicăieri și nu m-a învățat nimeni. Fără să înțeleg că iertarea nu e o alegere și ea vine din ceea ce simți.

A fost despre atâtea cărți pe care le-am răsfoit cu ochii și inima, le-am simțit gustul literelor, le-am devorat, le-am așezat cu grijă în bibliotecă și-am crescut. Un milimetru de inimă cu fiecare carte citită. Un centimetru de viață cu sute de pagini îmbinate în regăsiri și pierderi.

2019 a fost despre scris, mult scris, infinit scris. În 2019 am înțeles, mai bine ca oricând, că însăși viața mea e legată, e încătușată în litere și în cuvinte. Uneori respir și scriu, alteori uit să respir și literele curg și rândurile se varsă din mine și simt cum mă pierd. Nu mai știu care sunt și ce am fost până atunci, mă redescopăr ca apoi să mă pierd.

Scrisul a fost cel care anul acesta m-a ajutat să mă cunosc. Și m-am cunoscut mai real decât în mulți ani, fără maștile după care încercam să mă deghizez.

Anul acesta am scris povești pentru copii și am redevenit copil. Anul acesta am scris pe blogul Ză Scoolarz, care mi-a schimbat destul de mult anumite perspective asupra vieții. M-a scos din rutină, impulsionându-mă să abordez subiecte despre care uneori n-aș fi putut scrie. M-a scos din cercul strâmt în care aparent era călduț. Dar, de fapt, acolo era tare rece și doar iluziile mă făceau să cred că mi-e bine. Acolo m-am arătat de multe ori reală, am lăsat rândurile să iasă așa cum sunt, fără să le prefac, fără să le modific, doar să le simt.

Am crescut mult acolo, prin cuvinte, m-am redescoperit, mi-am înțeles multe gânduri și sentimente, m-am recreat din cuvânt. Am scris pe bloguri și pe file, în notițele telefonului, atunci când aveam nevoie de asta, când simțeam că vreau să arăt lumii cine sunt sau cum sunt. Când voiam să scot din mine și suferințe și bucurii. Când inima mea nu mai suporta atât vertij de senzații și trăiri și voiam să le scot la iveală. Voiam să le arunc mai departe de mine. Voiam să le arăt, ca apoi să pătrund iarăși dinăuntrul lor și să mă caut pe mine, cea care scrie împătimită de atâta viață și trăire ce se ascunde în ea.

Anul acesta ziua mea a fost diferită. 20 de ani, miezul nopții și cel mai frumos inel, el – îngenuncheat în fața mea și eu, care am spus „da” înainte să-mi pună întrebarea.

Da, pentru că 2019 a fost despre noi, pentru că port pe degetul de la mâna stângă care ne leagă mai mult decât am fost legați până acum. Deși ne-am legat în toate felurile posibile, deși nu m-aș mai vedea nicicând altfel decât a lui, cu toate momentele noastre, cu brațele lui înăuntrul cărora mă scald cu lacrimi și cu bucurie, cu mâinile lui puternice care mi-au apucat de atâtea ori buzele și obrajii, corpul și visurile, cu ochii lui care mi-au spus întotdeauna că mă iubesc, că mă iubesc atât de mult. Dar am fost oarbă de prea multe ori încât să văd asta.

Cu tot ce am trăit împreună și ne-a unit. Cu toate clipele în care amândoi am crezut că e final dar de fapt noi reîncepeam.

Pentru că fiecare furtună din viețile noastre a fost pretextul unui nou început.

Poate pentru că suntem puternici, poate pentru că ne iubim atât de mult, dar tot ceea ce am trăit împreună, și am trăit multe, ne-a schimbat într-atât încât ne-am ridicat mereu mai puternici, mai dornici să ne iubim, mai înfocați și în același timp înfrigurați de noi și de dragostea noastră.

Și totul ne-a schimbat, pentru că și noi am găsit resursele pentru a fi alții. Mereu alții, redescoperiți și întregiți de iubire. Uneori am avut nevoie să ne schimbăm, să devenim altcumva, pentru că însăși iubirea e eterogenă și nu poți râmăne niciodată la fel când ești înăuntrul ei. Și știi că se îndreaptă spre eternitate, dar habar n-ai de unde vine și cum a apărut. Simți doar că niciodată lucrurile n-o să mai fie la fel ca atunci când iubirea asta nu exista, când noi nu eram.

Neîndoielnic 2019 a fost mai mult despre noi, mai mult decât a fost 2018.

Pentru că fiecare zi ne-a apropiat. Pentru că în fiecare zi am știut să ne iubim. Pentru că niciodată n-am simțit că-l iubesc mai puțin. Pentru că îl iubesc din ce în ce mai mult, și n-aș fi crezut că iubirea se poate ramifica și se poate mări atât de mult. Am considerat mereu că ajungi într-un punct și acela e finalul.

Dar iubirea noastră n-are final, ea crește, ea e mai nestatornică decât marea și mai infinită decât cerul. Iubirea noastră n-are secunde, minute și ore. Iubirea noastră nu e despre ani, iubirea noastră nu știe nimic despre timp. Ea e despre săruturi furate prin colțuri de lume, prin mâini și degete care stau încolăcite una în cealaltă. E despre toate paharele de vin ciocnite pentru noi, despre noi. E despre jurăminte și „mereu”. E despre „te iubesc” și despre priviri, despre acasă, pentru că suntem acasă.

Suntem acasă unul lângă celălalt. Suntem acasă de când ne-am mutat împreună într-o garsonieră în care abia așteptăm se ne întoarcem, cu mâncarea pe care o împărțim și mereu îi pun ce nu mai pot eu să mănânc în farfurie.

Iubirea de anul acesta e despre cum am învățat să gătesc și să-i gătesc. Și-mi place să-l văd cum mânăncă cu poftă mulțumindu-mi mereu, chiar dacă e prea sărată, chiar dacă e arsă, chiar dacă e prea piperată mâncarea.

Iubirea noastră din 2019 e despre cum mereu el face cafeaua, la ibric sau la aparat. E despre cum încerc să-l opresc din băut prea multă cafea. Despre mesajele pe care ni le trimitem în timp ce suntem la facultate, la 10 minute distanță unul de altul. Despre cum seara, când ajung târziu de la cursuri, mă așteaptă cu mâncare, uneori cu cartofi pentru piure fierți în coajă, alteori cu cremvurști prea fierți. Dspre cum îmi deschide ușa și îi sar în brațe, despre cum plâng în brațele lui când mă doare lumea în care m-am născut și când îmi simt neputința dureroasă.

2019 a fost despre durere. Durerile mele au fost și ale lui. Durerile lui au fost și ale mele.

Ne-am sprijinit mereu umerii unul de celălalt și ne-am luptat – uneori unul cu altul, alteori cu viața, cu toți din jurul nostru și cu noi înșine, dar acum stăm la distanță mică unul de altul și privim aceiași fereastră în care bate soarele. Suntem acasă. Suntem unul pentru celălalt. Suntem un întreg cu părți disipate care se unesc și se despart, se contopesc și se caută, se cheamă. 2019 a fost despre iubirea pe care fără el n-aș fi cunoscut-o atât de intensă și atât de pătimașă. Despre cum am invățat să dăruiesc chiar dacă înăuntrul meu aveam doar rămășițe, dar am găsit mereu amândoi puterea să luptăm cu lumea și cu viața, cu frica și cu durerea.

Și poate că, cel mai frică în 2019 mi-a fost să nu-l pierd, dar frica asta a dispărut cu timpul. Iar acum nu-mi mai este frică, el n-o să plece, eu n-o să plec.

2019 a fost despre facultate, pentru amândoi.

Anul acesta ne-am scris la facultăți și fiecare dintre noi și-a găsit drumul, și-a (re)descoperit pasiunile și am luptat împreună pentru ele. Suntem două contrarii care se atrag, el – îndrăgostit de matematică și de cifre, care mi-ar vorbi ore întregi despre analiză și despre integrale, eu – împătimită de litere, de cuvinte, de cărți, de personaje și de poezie. Fiecare își urmează visul și e tare bine asta, fiindcă dacă am știut ceva mai bine să facem unul cu altul, unul pentru celălalt, a fost să ne susținem reciproc. 2019 a fost despre emoțiile bacalaureatului, despre admiterile la facultate, despre primele cursuri și seminarii, despre porțile facultăților pe care pășim.

Nu mai suntem colegi de clasă și nici de bancă pentru că fiecare își urmează chemarea, undeva, visurile noastre s-au despărțit, dar asta pentru a ne apropia și mai tare, pentru că inimile noastre să fie și mai aproape una de cealaltă.

2019 a fost despre bagaje, despre felul în care am părăsit camera mea roz, cu ursuleți și păpuși încă pe dulapuri, cu rafturi pline de cărți, cu poze, cu tot ce am adunat acolo în atâția ani de copilărie și de adolescență.

2019 a fost despre cum m-am îndepărtat, din punctul de vedere al distanței, de cei dragi. Însă ne purtăm reciproc în inimi și ne chemăm unul pe celălalt prin cuvinte, prin mesaje și prin telefoane, prin voci, când avem nevoie unul de celălalt, când ne este dor, când pur și simplu vrem să știm unul despre celălalt.

Nu-i ușor să-ți părășești copilăria, locurile, ființele dragi, am simțit gustul dorului și al lacrimilor odată cu plecarea mea. Dar am înțeles că e firesc și că plecarea de acasă e un alt gust al vieții pe care îl simt, îl înghit, îl respir și îl inspir.

În 2019 am părăsit Fălticeniul și am plecat în Cluj cu geamantane și emoțiile începutului de facultate.

Iar acum, după câteva luni, simt că aici, pe străzile Clujului, printre tramvaie, troleibuze, mașini și clădiri, e acasă. În garsoniera asta mică, dar spațioasă, printre pereții aștia albaștri și portocalii, în lumea asta a mea pe care mi-am construit-o aici, în fiecare zi în care aștept tramvaiul și pornesc înspre Litere. În fiecare zi în care sunt la cursuri și uneori simt că aparțin facultății, alteori nu. În fiecare zi în care mă înconjor de cărțile ale căror rânduri mă apropie de literatură și alteori mă îndepărtează. În fiecare zi în care privesc la catedră oameni care au muncit cu patos ca să se afle acolo, în fața noastră, profesori pasionați, cărora le guști cuvintele și-ți vine să te înfrupți tot mai mult din ele.

În 2019 am fost și tristă, și fericită, și încrezătoare, și pesimistă. În 2019 am iubit și-am plâns, în 2019 am strigat dinăuntrul inimii de neputință dar și de bucurie.

În 2019 am simțit pulsul artistic al Parisului, cu Luvru, cu Turnul Eiffel. În 2019 am redescoperit, cu el de mână, Londra. În 2019 am înotat în Marea Neagră împreună, ne-am sărutat și ne-am plimbat pe plaja Costineștiului. Și ne-am regăsit în Vama Veche. În 2019 am dansat pe malul mării și ne-am îmbrățișat în valuri. În 2019 ne-a bronzat soarele mării din Anglia și soarele mării din România. El a înotat în fiecare mare. Eu l-am privit cum înoată și am venit mai târziu, după ce el deja s-a scăldat în valuri, temătoare, ca să mă cuprindă în brațe și să înfruntăm împreună curenții reci.

În 2019 am descoperit poezii, cărți, muzică. În 2019 am cântat și am fredonat, singură sau împreună. În 2019 i-am scris rânduri și poezii. În 2019 mi-am scris mie poezii și rânduri. În 2019 am văzut filme și seriale. În 2019 am citit și i-am citit.

În 2019 mi-am îmbrățișat în gânduri și în depărtări părinții și oamenii dragi mie, la distanță de mine, la kilometri depărtare, în doruri și-n gânduri.

Anul ăsta am trăit mai mult decât în toți anii, la un loc. De parcă abia am învățat să trăiesc.

În 2019 m-am maturizat și am învățat să iert, să iubesc, să ascult și să înțeleg. Am învățat să mă iubesc, să îmi acord timp, să mă mângâi și să mă iert. În 2019 am învățat să mă schimb și să devin mai înțeleaptă. În 2019 am învățat că fiecare om merită iubire și înțelegere. Că toți suntem parte din același Univers, din aceeași viață care ne învață mereu lecții diferite, toți mergem pe aceleași drumuri, dar uneori greșim căile și o luăm pe alte poteci, dar toate ne învață să ne orientăm. În 2019 am înțeles că toți greșim și că fiecare, oricât e de tânăr sau de bătrăn, învață toată viața cum să trăiască și cum să iubească, cum să simtă și cum să ierte.

Nu știu dacă 2019 ar fi putut fi mai bun, mai complex, mai minunat decât a fost. Știu doar că parcă nu mai sunt nimic din ce am fost 2018, nu mă mai regăsesc în trecut și cred că e cel mai frumos lucru pe care l-am putut face pentru mine, pentru noi, pentru toți cei dragi mie: să mă schimb. Și sunt convinsă că și în 2020 o să mă schimb în alte zeci de feluri posibile și o să mai greșesc drumurile, dar am mâini alături de mine care mă ajută mereu să-mi regăsesc calea.

Am cărți, am poezie, am blogul acesta pe care scriu mai mult cu sufletul decât cu mâinile.

Îl am pe el, al meu, îi am pe toți cei dragi. Ne avem unii pe alții, întregi, deplini, unul pentru altul. Îmi șiroiesc lacrimile pe obraji gândindu-mă cât de minunat e să treacă un an și să nu pierzi pe nimeni din viața ta. Fiindcă anul acesta n-am pierdut pe nimeni, nu fizic, nu în veșnicie. Deși m-am îndepărtat de multe alte persoane. Dar asta nu a ținut neapărat de mine și în momentul acesta n-am regrete. Însă am cunoscuți alți mulți oameni, minunați, diferiți.

Știu că în 2020 o să am iar timp să iert, să iubesc, să sper, să cred, să visez.

Deocamdată, sunt atât de încărcată de 2019 încât simt că o parte din mine o să rămână mereu în 2019, când aveam 20 de ani. Când am plecat la facultate. Când mi-am făcut bagajele și am părăsit locul numit „acasă”, ca să mă mut împreună cu el și să avem un alt loc al nostru, care acum e acasă. Când am învățat să gătesc fără să ard mâncarea. Când am ieșit din cercul strâmt și m-am redescoperit. Când l-am descoperit pe el și ne-am redescoperit unul pe altul. Când am simțit mai intens ca niciodată că aparțin cuvintelor și cărților și că ăsta e drumul meu. Când am simțit cum m-am schimbat în zeci de feluri posibile pentru mine, pentru el, pentru noi, cum și el s-a schimbat și cum ne-am apropiat.

Când am simțit dorul de Fălticeni și de toți cei dragi de acolo. Dar culmea, pe care îi simt mai aproape de când am plecat. Când am simțit că iubesc atât de mult și-mi pot împărți iubirea în atâtea locuri din lume. Când sunt fericită. Când îmi vine să strig de fericire și de mulțumire pentru anul ce tocmai ce trece.

2019 a fost despre tot ce putea fi mai bun, mai frumos, mai greu, mai intens. N-o să scriu nimic despre 2020 pentru că habar n-am ceva despre el. Parcă îl simt totuși aproape și știu că va fi bun și blând cu mine. Deși 2019 n-a fost bun și blând întotdeauna, dar prin el am crescut. El m-a maturizat. Am ajuns acum, la final, să simt cum îmi explodează inima de emoție, de mulțumire, de recunoștință, de extaz, de iertare, de regăsire.

N-o să-mi iau la revedere de la 2019. Îl voi purta mereu în mine, dar prin toate cuvintele acestea îi mulțumesc pentru lecții și pentru iubire. Sunt fericită și-aș putea să scriu romane despre anul acesta.

La mulți ani!

 

2019
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

2 Responses

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.