Paris, în mijlocul toamnei

Am plecat la Paris într-o dimineață destul de friguroasă de sfârșit de octombrie, mai precis 25, vineri. Afară nici nu zăreai ce se întâmplă în jurul tău. Eram amândoi încă destul de buimaci când taxi-ul a oprit în fața aeroportului „Avram Iancu”, din Cluj. Cum suntem născuți în aceeași lună, a fost cadoul mamei mele pentru noi, fiindcă niciunul nu a văzut Parisul până atunci.

După toate verificările necesare făcute în aeroport, iată-ne gata să decolăm, nu înainte să trecem de poartă.

Acolo, surpriză: a trebuit să măsor geanta cu care călătoream. Am mai zburat cu Wizz Air, doar că am avut serviciul Priority Boarding și nu am realizat în felul acesta că e o problemă dacă geanta pe care o ai încalcă dimensiunea impusă de ei. Așadar, de data aceasta, a trebuit să plătesc 25 de euro în plus (și la dus, și la întors), din neatenție. Nu faceți ca mine!

Îmi plac zborurile, deși nu mă liniștesc absolut deloc și mi-e teamă de turbulențe. De data aceasta, însă, n-aș fi zis că au fost prea multe. Ba chiar am avut parte de un zbor liniștit și am dormit cam jumătate (dacă nu mai mult) dintr-acesta. Am prins și răsăritul la înălțime, un soare de sfârșit de octombrie care mai are în el peliculele căldurii verii. Mult mai puține și infinit mai reci. M-am bucurat să văd rozul acela specific răsăritului. De fiecare dată când zbor mi se pare că alunec printre nori și mă întreb cum simte avionul atingerea lor. Oare se gândeau înaintașii noștri că, peste mult timp, cerul nu va fi o iluzie și vei putea vedea și ce e dincolo de el, atât cât îți este permis, și norii nu vor mai fi depărtări de nepătruns, ci vei fi deasupra și înăuntrul lor?

Paris Beauvais. Aeroportul unde am aterizat. Ieșind dinăuntrul acestuia, unde era cald și ne-a copleșit din primele momente mirosul de croissant cu unt, fierbinte, am simțit frigul cu tot corpul. Era clar mult mai răcoare decât în România și o vreme ploioasă și deprimantă.

Dar ne bucuram că eram acolo și abia așteptam să ajungem la destinația finală: Paris, pentru că aeroportul este la vreo 80-90 km distanță de capitala Franței.

Am luat autobuzul de acolo (la aeroport este stație de autobuz) către Porte Maillot, undeva la periferia orașului. Dar poți ajunge (cu destul de mare ușurință, cred, dar nu și-n cazul nostru) către punctul unde ai cazarea/către orice loc îți dorești, cu metroul, fiindcă stația e aproape. Drumul către periferia orașului mi s-a părut destul de lung. Noroc că am putut să dorm mare parte din vreme. Am fost fascinată de verdele care se întrezărea pe câmpurile de acolo, de căsuțele acelea pe care numai în filme le vedeam, din piatră și de obicei maro. Apoi de neliniștea orașului cu mult trafic, cu zbuciumul de pe străzi. Cu oameni care se duc de colo-n colo, cu imense clădiri, cu Sena, cu blocuri unde la apartamente erau flori și pisici.

Privind pe fereastra autobuzului, îmi imaginam cum un Monet își așază șevaletul în fața balconului cu geamuri imense și încearcă să surprindă tumultul orașului în doar câteva culori. Sau cum Balzac descrie viața în câteva cuvinte și cum francezii își trăiesc existența prin rândurile lui, el le dă viață, îi naște și ei trăiesc prin ceea ce el scrie.

Ajunși în stație, primul meu impuls a fost să vreau să-mi cumpăr o apă. Am mers către un aparat dintr-acela pe care îl găsești de obicei în aeroporturi, în stații de metrou etc. Însă era atât de bine pus la punct (sau noi atât de descurcăreți, nu spun nu), încât fix apă am primit. Ne-am făcut, în schimb, cu un Kinder Bueno (nu, voiam apă, nu îmi era deloc poftă de dulce). Și o waffles cu ciocolată. Pentru Darius a picat perfect waffles-ul. L-a folosit ca antidot împotriva stresului cauzat de dezorientarea noastră acută printre liniile de metrou…

Dar pentru apa mea a trebuit să ieșim din nou din stație și să căutăm un loc de unde să cumpărăm și asta.

Da, am cumpărat de 2 ori bilete către unde trebuia să ajungem (Catedrala Notre-Dame).

Nu găseam linia corectă, am intrat prin altă parte. De fapt ne dusesem înspre ieșire și am fost nevoiți să luăm din nou bilete etc. O întreagă aventură și un frig destul de insuportabil, nu aveam nici cele mai groase haine pe noi.

Iată-ne, însă, în metroul (destul de gol) care duce înspre Notre-Dame, fericiți că în sfârșit am nimerit linia corectă și n-am mai fost nevoiți să cumpărăm alte bilete sau să întrebăm în jur. Dezavantajul major (nu faceți ca noi!) a fost faptul că niciunul dintre noi nu și-a activat Roaming-ul, pentru 2 zile am spus că n-ar fi avut sens.

Motiv pentru care nu am avut deloc internet (în afară de hotel și în puține locuri unde ori era gratuit, ori am cerut parola, cum ar fi localurile). Așadar, a trebuit să ne descurcăm ca pe vremuri.

Adică așa ca în timpurile pe care noi nici nu le cunoaștem, fără Google maps și doar cu hărți din hârtie și cu întrebări puse localnicilor, întrebări de tipul: „Cum putem ajunge acolo?”, „Unde e…?” etc. Întrebări pe care rareori le-am pus și eu, doar am ascultat liniștită conversații între Darius și alți localnici. Când nu reușeam să ajungem acolo unde ne-am propus, îl întrebam costernată: „Cum, n-ai înțeles ce ți-a explicat?”, „Nu a zis să o luăm la dreapta și apoi la stânga?”, „N-ai fost atent?”. Acum îl compătimesc. Cred că abia așteaptă următoarea vacanță în care o să fie rândul meu să mai pun câte o întrebare. Totuși, atunci știu sigur că o să-mi activez Roaming-ul, pentru Google Maps, deși, dacă vine vorba de mine, eu și-n Cluj mă pierd cu Google Maps-ul în mână…

Trebuia să ajungem în zona catedralei pentru că pe acolo aveam cazarea, dar nici n-am stat să ne uităm prea bine în jur pentru că abia așteptam mai întâi să ne cazăm. Mi-amintesc zumzetul de pe străzi, turiști și localnici care încotro, unii stăteau de vorbă, alții făceau poze, erau care pur și simplu mergeau și se vedea că trăiau în Paris. Să găsim hotelul a fost iarași o întreagă aventură…

 

Deci eram nevoiți să ne plimbăm pe zecile străduțe înguste și întortocheate, pline de forfotă și parcă nici nu puteam observa hotelul, deși era ascuns bine, între câteva magazine și restaurante și chiar am trecut de câteva ori pe lângă el, fără să ne dăm seama. În tumultul căutării am poposit la o brutărie și ne-am cumpărat 2 croissante cu unt. Cum să ajungi în Paris și să nu le încerci, mai ales când eu aș mânca croissant oricând și oricum?! Vă imaginați că în Paris croissantul nu se compară cu orice aș fi încercat până acum: era călduț și fraged, mușcam cu poftă din el și savoarea untului îmi copleșea papilele gustative. Gustam, înfulecam cu nesaț și nu mă săturam. Ar fi inutil să spun că am mâncat de multe ori croissant cu unt. Deși n-a fost suficient și aș mai mânca încă de zeci de ori.

După ce am străbătut aceleași străduțe înguste am reușit să găsim hotelul. Doar că acolo ni s-a zis că check-in-ul se făcea abia de la ora 14. Deci mai aveam ceva timp să așteptăm. Afară ploaia începea să curgă, dar oamenii, cu umbrele, încă ofereau viață Parisului. Îl însuflețeau prin vocile lor, prin râsete, prin priviri, prin atâtea limbi care se vorbeau acolo, în inima lui, prin diversitatea atâtor suflete. În fața fiecărui restaurant erau chelneri insistenți, cu zâmbetul pe buze, care încercau să te atragă să poposești acolo și să mănânci din preparatele lor.

 


Am fost întrebați de diverși dacă suntem spanioli (cel mai des am fost considerați spanioli), apoi italieni și, într-un final, aflau că suntem români.

O doamnă drăguță a reușit să ne atragă și să mâncăm în localul ei. Un loc drăguț și cald, care servea meniul zilei la un preț acceptabil. Eu mi-am luat o supă cremă de legume, fierbinte și gustoasă, iar la felul doi am încercat orez cu carne într-un sos de brânză specific lor și pui. Iar Darius a încercat o așa-zisă supă de scoici și pui într-un sos de legume, cu cartofi. Puiul în sos de brânză a fost delicios, o brânză dulce și puternică, cremoasă, cu gust intens. Și ca băutură, nu, nu vă gândiți la vinuri spumante și la șampanii scumpe. Am cerut apă fierbinte ca să ne facem câte un Coldrex luat de acasă, eu crezând că sunt răcită, Darius să prevină răceala…

Știind că e al lor Carrefour-ul, ne-am propus să mergem să cumpărăm niște apă și niște fructe. Doar că, aceeași problemă: unde o fi magazinul?! La fel ca până atunci: Darius a întrebat o doamnă, în engleză, unde e Carrefour-ul. Femeia, săraca, nu înțelegea despre ce întrebam. Noi nu înțelegeam cum să nu înțeleagă ce o întrebăm. Adică, cum, nu știe de Carrefour?! De fapt, femeia nu înțelegea pronunția. Fiindcă, atunci când a realizat, a pronunțat cuvântul tipic franțuzește și noi ne-am uitat unul la celălalt amuzați.

Am stat la hotelul Mont Blanc, pe care îl recomand mai ales pentru poziționarea sa.

Este destul de aproape de Luvru și de Catedrala Notre-Dame (ne plimbam pe jos până acolo fără nicio problemă), pentru micul dejun delicios (am mâncat 2 tipuri de brânză franțuzească – Camembert și încă ceva, mezeluri de-ale lor, delicioasele pain au chocolat și croissant cu unt, unt și dulcețuri și alte preparate specifice micului dejun, cum ar fi oul fiert, toate la alegere) și pentru condițiile foarte bune (curățenie, personal drăguț și dornic să-ți ofere ajutor, camera spațioasă și călduroasă).

 

Mi-a plăcut încă de la început liftul, deși mi-a fost frică să merg cu el și n-am făcut-o decât o dată. Tipul de lift cu gratii, negru, care nu seamănă deloc cu cel modern, aduce senzația anilor trecuți și neîntorși în vremurile acestea. Liftul pe care l-am văzut doar în filme și în fața lui era de obicei un liftier – asta nu s-a întâmplat aici, deși așa mi-aș fi imaginat că era în trecut.

N-aș recomanda hotelul persoanelor care caută liniștea, care își doresc să se odihnească. Deși noi am făcut-o fără probleme. Geamurile camerelor (la noi așa a fost) sunt poziționate exact acolo unde e tumultul și viața Parisului: în apropierea unui club de noapte, pe o stradă unde sunt multe magazine, multe restaurante și baruri. Hotelul este, cum vă spuneam, pe o străduță îngustă, unde oamenii noaptea petrec, ziua visează, se plimbă, mănâncă croissante și beau cafea și ceaiuri, unde vocile se întrepătrund și nu mai știi dacă e francez sau dacă e străin.

Știi că și el e acolo, cu tine, și el aude în momentul acela cum bate inima Parisului.

Și el zărește mulțimea oamenilor care se plimbă hai-hui și caută cu privirea locuri pe care să le prindă înăuntrul lor pentru veșnicie. Ne-a plăcut să adormim 2 seri la rând cu gălăgia vieții pariziene, ne-a încântat să auzim cântecele tinerilor care umblau bezmetici pe străzi la ore târzii, amețeala de glasuri și de pași, voioșia vieților care pășeau pe străzi mici, prea puțin încăpătoare.

Ce vă recomand și vouă și cred că e soluția cea mai ușoară și mai avantajoasă dacă vreți să mergeți în Paris – decât să schimbați o grămada de metrouri și de linii – e să cumpărați Big Bus Tour. Abonamentul nostru a constat în: tur cu autobuzul roșu (cu care vezi o grămada de puncte turistice), tur cu autobuzul albastru, plimbare cu barca și plimbare cu autobuzul în timpul nopții, în timp ce Parisul freamătă de lumini. N-am reușit să facem ultimele 2 lucruri din abonament pentru că nu mă simțeam deloc bine fizic, motiv pentru care n-am profitat la maxim de ceea ce îmi oferea Parisul, însă vom reveni, cu siguranță.

În prima zi am făcut turul cu autobuzul albastru, trebuie urmărit exact unde sunt stațiile, noi l-am luat undeva de lângă Luvru.

Pornind de acolo, am trecut pe lângă Gare du Nord, Sacre-Coeur, ruta se numește Montmartre pentru că trece pe lângă colina cu acest nume (unde este și Sacre-Coeur), celebrul Moulin Rouge. A fost plăcut să privim o bucățică de Paris dintr-un autobuz neacoperit, la etaj, doar că ruta nu conține cele mai multe obiective turistice. Întorși înapoi, ne-am plimbat prin zona Luvrului. N-ai cum să nu te îndrăgostești de arhitectura muzeului, aproape că rămâi mut în fața clădirii grandioase. Ne-am așezat pe iarbă și am privit îndrăgostiți clădirea imensă și statuiele din jur.

 

În timp ce admiram tot ce aveam în jur, Darius a descoperit că, în depărtare, în spatele nostru, se zărește Turnul Eiffel. Doar că nu l-am crezut. Zăream ceva ce ar fi putut să semene cu el. Parcă era, într-adevăr, un turn, doar că-l întrebam mirată, de zeci de ori: ești sigur că e Turnul Eiffel? Iar el îmi spunea ca da și încerca să mă convingă. Amuzant în toată povestea asta e că, pentru a mă convinge, a fost nevoit să se ducă la un vânzător ambulant (care ghiciți ce vindea: suveniruri cu Turnul Eiffel, doar eram în Paris!) și l-a întrebat dacă acolo, în zare, e chiar turnul. Domnul evident că a răspuns că e turnul. Din păcate, el se aștepta să cumpărăm ceva de la el. Din depărtare am fost tare dezamăgită de turn, parcă nu era așa cum mi-l imaginasem, din apropiere, însă…

 
Aflându-ne acolo, un alt vânzător ambulant ne-a spus că intrarea în Luvru e gratuită pentru tinerii sub 25 de ani.

Evident că am pășit înspre Piramida din sticlă și am intrat înăuntru. Eram printre statuetele cu zei, cu Anunnaki, dovezi ale existențelor vechilor popoare. Sculpturi despre egipteni, decorurile din timpurile străvechi, pietre scrijelite cu litere și cuvinte. Picturi care dovedeau preamărirea și puterea sufletului omului încă din cele mai vechi timpuri. Omul-creator, ființa care lasă ceva în urma sa, care nu crede în eternitate și totuși încearcă s-o conserve, s-o păstreze, să se păstreze pe el însuși intact de-a lungul necruțătoarelor vremuri care nu contenesc să treacă și să dispară. Succesiunea popoarelor, succesiunea tradițiilor, atâtea vieți sunt în Luvru încât durează zile întregi ca să le înțelegi, să le vezi, să le simți pe toate. Și-atât de multă viață e în Paris!

Am fi vrut s-o vedem pe Monalisa, probabil era și este principala dorință a tuturor care vizitează Luvru. Doar că starea mea fizică nu ne-a permis asta și am hotărât să ne retragem înspre hotel, privind mult prea puțin față de cât am fi putut vedea în muzeu. Adevărul e că îți trebuie zile ca să-l vizitezi. Și nu cred că poate cineva să regrete că pătrunde într-un muzeu care vorbește despre tine, ca om, despre istoria ta, despre arta pe care o simți și apoi o creezi, despre cum timpul trece, dar în urma lui rămân urme, urmele noastre, veșnicite în amintirea celor care vin după noi.

A doua zi a fost pe cât de lungă, pe atât de scurtă: întâi am mers și am văzut catedrala Notre-Dame, despre care am scris aici. M-a încolțit un sentiment de neputință, cumva, de tristețe, mai ales auzind că vor mai fi ani buni până vor putea să o renoveze și nimeni nu poate pătrunde înăuntrul ei. Din grandoarea de altădată, acum sunt schele și e multă neputință.

Am luat, mai apoi, autobuzul roșu și am pornit la drum. De data aceasta am coborât la destul de multe stații, ca să ne bucurăm și la pas de ceea ce oferă frumosul Paris.

Am ajuns în fața Arcului de Triumf, l-am privit din față, din spate, din lateral, iar mai apoi am pornit către Turnul Eiffel. De data aceasta mi-am dat seama că e diferit față de cel pe care l-am văzut inițial, în depărtare: un turn imens în fața căruia se îngrămădesc oamenii să-l vadă, un turn pe care se reflectă soarele, deși el tinde și încearcă s-ajungă înspre el, un turn-simbol al Franței și un loc în care rămâi tăcut pentru câteva clipe, de bucurie că ești acolo, de freamăt interior că ai șansa să vezi Parisul și tu, împreună cu încă atâtea suflete. Și toți aveți în fața privirii un oraș viu, plin de iubire.

 

Cu autobuzul am trecut și pe lângă clădirea Operei, extrem de frumoasă din punct de vedere arhitectural, și pe lângă Muzeul Orsay, pe lângă Grand Palais și, evident, ne-am plimbat pe Champs-Elysées, o stradă în care prețurile exponatelor din magazine nu (prea) sunt afișate, înțelegeți voi de ce, o stradă celebră în Paris și extrem de frumoasă.

 

Am urmat și noi tradiția îndrăgostiților care vin în Paris și, deasupra Senei, pe un pod, am pus un lacăt pe care am scris inițialele noastre, în speranța unei reveniri care sa fie destul de curând.

Pentru că am vrut neapărat să ajungem într-acel loc, am schimbat ruta roșie în cea albastră și ne-am oprit în zona Sacre-Coeur-ului. Dacă mă întrebați, obiectivul meu turistic favorit e Sacre-Coeur-ul, biserica situată pe colina Montmartre. Locul e atât de liniștitor și de sacru, după nume, cred că efectul lui s-ar fi simțit altfel dacă n-ar fi fost atât de mulți turiști. Biserica albă care pare că atinge norii, scările late și dure din fața bisericii, mulțimile de oameni care cântă, turiștii care ridică privirea și nu știi încotro: dacă înspre cer, mulțumind divinității că sunt acolo, dacă înspre biserica albă care pare că se contopește cu cerul senin de sfârșit de octombrie, dacă privesc și înspre cer, și înspre biserică, simțindu-și existența prinsă acolo, între cer și între pământ.

Și apoi, printre mulțime, călcând pe lângă toți aceia care stau așezați pe trepte, urci tot mai aproape de biserică și ajungi în punctul în care vezi un Paris diferit de cel simțit de-aproape.

Rămâi mut de-atâta măreție, închizi ochii și apoi îi deschizi și tot nu poți cuprinde totul cu vederea, e atât de multă viață în Paris, e atât de multă iubire, e atât puls și tumult și culoare. Negreșit e despre artiști, despre culori, despre platonism și zvâcnet.

Am pătruns și înăuntrul Sacre-Coeur-ului și liniștea de acolo mi-a oferit și mie, la rându-mi, o liniște sufletească și un fior simțit până în măduva spinării. Am pus câte o lumânare și m-am simțit, dintr-odată, parte din biserică, parte din Paris, parte din viața pe care o trăiam acolo și-aș mai trăi-o ori de câte ori aș reveni.

 

Spre seară, ne-am plimbat pe străzile în apropierea hotelului și am descoperit o bibliotecă imensă, care este de fapt librărie, înăuntrul căreia simți miros intens de carte, de litere, de artă și de eternitate, unde un om cântă la un pian și-o pisică doarme cuminte pe un fotoliu, unde stă și-așteaptă o mașină de scris și unde cuvintele sunt insuficiente, pentru că sunt atât de multe, încât mai bine ți le porți în inimă și le lași să iasă de acolo doar când te regăsești. Și ce bine m-am regăsit acolo, printre cuvinte…

Apoi, am umblat în căutarea unor suveniruri.

Un vânzător extrem de amabil și drăguț ne-a oferit, drept cadou că am cumpărat din magazinul lui, 2 brelocuri cu Turnul Eiffel. Am cinat mâncând un kebab extrem de bun, deși deloc tradițional, de pe străzile din apropierea hotelului. Unul dintre vânzători era încântat când a auzit de România și ne-a rugat să-i lăsăm drept amintire 1 leu.

Am pătruns în camera unde lumina era obscură și pătrundeau doar felinarele de pe străzi. Unde se-auzea viața de dinafară, de pe stradă. Unde oamenii râdeau, cântau, dansau și trăiau. În orașul în care n-ai vrea să dormi, ci doar să visezi, să cuprinzi cu privirea orașul, să-i simți pulsul, să-i înțelegi tumultul. N-aș fi plecat și vreau să mă mai întorc, fiindcă sunt complet și ireversibil îndrăgostită de orașul luminilor și-al iubirii, de orașul în care simți, doar pășind, tensiunea istoriei și-a vieții ce s-a scurs în zeci de ani aici, felul boem al existenței și arta care se naște printre pereții unui oraș despre dragoste cu numele de Paris.

 

Paris, Luvru
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

10 Responses

  1. În Paris am ajuns de mai multe ori, având în vedere că locuim în Franța, dar și înainte de a ne muta aici. Este cosmopolit, romantic, dar și aglomerat, violent și poluat. O poți lua cum vrei, deoarece este eclectic. Uneori poți să-l iubești, alteori doar îl vei urî. Cert este că, deși am fost acolo de mai multe ori, de fiecare dată îl vezi alfel și mai ai de vizitat și descoperit și alte lucruri. Asta e minunăția lui! Mă bucur că v-a plăcut Parisul. Sper că vei reveni să îl vezi mai pe îndelete în mai multe zile. Luvrul e excepțional. Iar când am fost eu în el, tot așa aveam vârsta potrivită să intru gratis. A fost superbă experiența!

  2. Cât de frumos! M-ai dus într-o mică vizită.
    Abia aștept să văd și eu Parisul. Îmi doresc asta de când eram în școală, mai ales că știam franceza ca pe prorpia limbă, doar că nu s-a ivit ocazia și am mai și uitat cuvinte (multe că nu am folosit-o).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.