10 mai 2021: niciodată n-am scris o filă de jurnal pe blog. A venit timpul.

Ies din bloc, dar încă de dinainte, de când mă aflam în lift și eram încă la etajul șapte, mă gândisem că n-ar fi trebuit să îmi mai iau geaca roșie pe mine, e destul de groasă și nu e cea mai comodă, mai ales că Google Weather mă anunțase deja că afară e cald, că sunt peste 20 de grade. Nu știu cum se face, dar de când am plecat de acasă la facultate și nu mai e nimeni care să îmi spună că e frig afară și ar trebui să-mi iau o geacă la mine sau să mă îmbrac mai gros, am câte o geacă sau o bluză la mine. De fapt, recunosc, nu mereu se întâmplă asta, uneori mai pun vreo poză pe Facebook iarna, în platon subțire, mă duc la munte și atunci mi se spune că m-am îmbrăcat tare subțire. Eventual, dacă în aceeași zi mă plimb cu prietena mea în munți și mergem printre brazi doldora de zăpadă, e Darius acasă să mă anunțe că n-ar trebui să-mi iau fustă, nu pe frigul ăsta, nu acolo, și deși mă încrunt, când ajung acolo și ninge, și peste tot e zăpadă și gheață, mă gândesc la el, îi trimit o poză pe whatsapp și îmi zic în gând: „Da, chiar avea dreptate, poate nu trebuia să-mi iau doar paltonul, ce mă făceam totuși în fustă?”.

Dar întâmplările astea cu fusta și cu paltonul sunt mai rare, pentru că am învățat, între timp, să am câte o geacă sau câte o bluză la mine fără să fie cineva care să-mi spună să mă îmbrac, care eventual să mă certe, iar eu să mă supăr și să nu vreau să îmi iau geaca doar pentru că mi s-a zis să o fac, dar când să ajung afară să realizez că ar fi trebuit să ascult.

În anul întâi de facultate cine stătea la 7:25 dimineața în stația de tramvai din Mănăștur cu ciorapi dedesubtul blugilor, cu maieu dedesubtul puloverului, cu căciulă, fular, mănuși și geacă groasă așteptând să meargă la facultate, dârdâind de frig? Iar acasă, în Fălticeni, mai ales la liceu, îmi ascundeam căciula în ghiozdan de îndată ce ieșeam din bloc, mănușile erau pierdute prin sertare, dar atunci liceul era la cățiva pași distanță, nu mai aveam ce tramvai să aștept și nici nu mergeam pe jos, prin frig, mai mult decât mi-aș fi dorit.

Cu geaca roșie și datorită ei realizez că vine vara, mă copleșește un văl de căldură de îndată ce pășesc afară din bloc, înaintez și mă gândesc să mi-o dau jos, dar ceva mă oprește, lasă, mai bine o țin pe mine decât să o car pe brațe, oricum trebuie să ajung în stația de autobuz, poate că în autobuz o să găsesc un loc jos și atunci mă așez și totul va fi mai simplu.

Ajung în stație și aștept, aștept, autobuzul nu mai vine, deja îmi fac procese de conștiință căci aștept autobuzul cu care probabil o să merg la anul la facultate (în condițiile în care cursurile se vor face fizic și eu cred că așa va fi, deși mie mi-a fost bine și online în unele privințe, dar despre asta voi povesti cu altă ocazie). Autobuzul ăla nu mai vine, și doar mă uitasem pe Google Maps, acolo zicea că va fi în stație la 15:24, e deja 15:25 și autobuzul nu apare nici măcar pe panoul de afișaj, dar am uitat că sunt în Cluj și că e aglomerat, și că e normal să aștept, mă îngrijorez gândindu-mă la viitor (eu mă îngrijorez oricum mai mereu și, de cele mai multe ori, pentru nimicuri, dar cu toții cred că suntem așa), și deja fac proiecții: Ce mă fac eu la anul, la ce oră va trebui să mă trezesc dimineața dacă acum e atât de aglomerat și dacă autobuzul vine așa de greu, iar mie nu-mi place să mă trezesc dimineața, urăsc asta, dar și despre asta se va scrie altă dată, nu e timp acum pentru dimineți târzii și somn.

Vine autobuzul, mă îngrămădesc printre călători, e aglomerat și e foarte cald, geaca roșie nu mi-o pot da jos, iar am uitat să îmi actualizez cardul de transport, noroc că am cumpărat acum câteva zile 2 bilete și le pot folosi de data asta. La două stații distanță găsesc un loc liber și mă așez, gata, îmi zic, pot să-mi dau geaca jos, o să mă simt mai bine, dar urcă o mamă cu un bebeluș de nici o lună, cred, de fapt nu știu să estimez vârsta bebelușilor și nu cred că o s-o pot face prea bine până nu voi avea și eu unul, dar deocamdată nu, mulțumesc, nu e cazul. Așa că mă ridic și mă uit înspre ea să îi cedez locul, dar cineva mai rapid o ia înaintea ei și ocupă locul cedat de mine, cineva care n-ar fi avut nevoie de locul ăla (dar cine sunt eu să spun că avea nevoie sau nu?), nu zic nimic, mă uit în ochii mamei cu bebelușul, acum, cu măștile, ochii au devenit cel mai onest și mai ușor loc de privit, chiar dacă înainte îi evitam, ea se uită la mine și îmi mulțumește, apoi se duce de acolo și găsește alt loc. Eu rămân în picioare și tot cu geaca pe mine, și observ cum autobuzul se tot oprește, e aglomerat, femeia din fața mea vorbește destul de tare la telefon și îmi încurcă gândurile în minte, de fapt gândurile mele se amestecă cu vocea ei și iese ceva foarte imperceptibil.

Îi trimit mesaj lui Darius să mă plâng de aglomerație, să îl întreb (ipotetic) ce mă fac eu la anul cu tot traseul ăsta, cu aglomerația dacă începe facultatea fizic?!, apoi ajung într-un final… la Facultatea de Litere.

La cursuri acolo n-am mai fost din 10 martie, când ni s-a zis că temporar mergem acasă, că se închid facultățile, că e pandemie, dar să sperăm că ne întoarcem repede, și a trecut mai bine un an decât să sperăm că ne întoarcem repede a devenit doar proiecție și gând. M-am mai dus la Litere ca să împrumut cărți sau ca să le returnez, dar, din fericire, și de drumurile astea am fost scutită de multe ori, pentru că o grămada de cărți care îmi trebuie le găsesc scanate pe site-ul bibliotecii, iar asta e folositor, chiar dacă mie nu-mi place să citesc de pe ecrane și, numiți-mă vetustă, dar inspir mirosul paginilor și îmi place să le pipăi, să le simt, să mi se usuce degetele și să mă doară ochii de la tușul șters de pe cuvinte.

Săptămâna asta, însă, va tot trebui să merg la facultate. M-am înscris la niște workshop-uri (și acum nu știu exact să spun dacă am făcut bine sau rău) și multe dintre ele sunt cu prezență fizică (suntem în număr restrâns, au fost înscrieri și am fost aleși numai 15), cu respectarea distanțării și regulilor de igienă etc. Iar astăzi a fost deschiderea și s-a citit poezie în curtea de la Litere.

Am pășit cu atât de multă frică în incinta facultății încât nici n-am realizat că intru din nou acolo, cu toate că mirosea a praf și observam cum erau niște oameni care munceau pe holuri, în sinea mea m-am gândit că se pregătesc pentru venirea noastră, iar la anul s-ar putea să fie ultimul meu an acolo (și zic s-ar putea pentru că nu știu exact ce o să mai fie între timp, deocamdată știu că vreau să fac altundeva masteratul, dar cine știe?). Am nimerit prost din prima și m-am dus la alți oameni care se aflau în curte și care nu aveau nicio treabă cu evenimentul, dar e specific mie să mă încurc și să mă pierd atunci când vine vorba de alți oameni. Apoi am ajuns acolo unde trebuia, dar eu nu mă simțeam de parcă acolo trebuia să fiu, izolarea și statul în casă cred că m-au făcut să cred că e bine să rămân în spațiul meu de confort și am stat tare comod acolo în cochilie, deși am mai luat contact cu oamenii, dar cu cei cunoscuți în general și nicidecum cu foarte mulți. Mă simțeam de parcă tocmai trăisem pentru câteva luni într-o pădure tropicală și evadasem dintr-odată pe șosea și erau mașini, și oameni, și eu nu mai cunoșteam nimic și nu știam dacă s-o iau la stânga sau la dreapta sau să stau pe loc. Aveam nevoie de o hartă, clar.

Am ascultat poezie pierdută, poate că uneori asta e starea pe care trebuie s-o avem când ascultăm poezie, să fim pierduți de poezie, de lume și de noi înșine, dar la un moment dat nici nu mai auzeam versurile și simțeam cum am palmele transpirate, iar geaca roșie începuse să mă enerveze, n-am vrut s-o dau jos până atunci și acum eram transpirată din cauza ei (dar și din cauza emoțiilor).

Adevărul e că nu prea-mi place să am mulți oameni prin preajma mea și îmi iubesc spațiul de confort. E atât de comod să scriu aici și să vorbesc cu oamenii prin cuvinte, să mă fac ascultată în spatele unui ecran, pentru că mie nu-mi place să vorbesc în public și mă pierd când o fac, iar la cursuri sunt campioană la microfon oprit.

Nu știu cum o să fie săptămâna asta și mă sperie, am observat că îmi place să cred că am toate lucrurile sub control, să încerc să le țin așa, îmi fac zeci de scenarii înainte și mă sperie imprevizibilul. Dar tocmai de imprevizibil mă lovesc și, dacă mă întrebați acum, abia aștept să treacă săptămâna, să nu mai fiu nevoită să suport geaca roșie când afară sunt 22 de grade, deși mâine sunt convinsă că n-o s-o mai port, să nu mai fiu atât de anxioasă, să nu-mi mai transpire palmele și să nu mă mai simt atât de pierdută chiar și atunci când ascult poezie. În starea aia de nu știu ce-i cu mine și de emoție, m-am gândit că uite așa îți poți rezolva problemele: înlocuindu-le cu altele. Evident, nu faceți ca mine, problemele nu se rezolvă niciodată așa, ci le îngropăm crezând c-o să putrezească și apoi le dezgropăm realizând că sunt mai vii decât atunci când le-am ascuns sub pământ. Dar și despre asta o să scriu la un moment dat, despre cum îți poți rezolva problemele înlocuindu-le, așa că las rândurile astea aici ca un reminder în caz că mă plâng că nu am inspirație și că aș scrie despre ceva, dar nu am despre ce.

Și știu că n-am mai scris niciodată o pagină de jurnal aici și nici n-am povestit atât de detaliat ce mi s-a întâmplat într-o zi, nu știu ce m-a apucat, poate că a fost o zi prea încărcată, poate că a fost prea cald și m-a enervat geaca roșie. Nici nu știu dacă o să citească cineva până aici tot ce am scris, cred că două persoane o vor face și, în momentul în care vor ajunge până aici, adică până la rândurile astea, se vor simți, pentru că ele mereu îmi vorbesc despre ce scriu (iar a treia va fi Darius). Cred că, dacă o să scot vreodată o carte, și o să scot sigur la un moment dat, tot acele 3 persoane vor fi cele care mi-o vor citi. Las rândurile astea ca să-mi amintesc de ziua asta. Nu vreau să-mi uit fricile, dezamăgirile, emoțiile, știu sigur că prin ele și datorită lor cresc și poate că la un moment dat o să fie niște frici ceva mai mici și eu n-o să mă mai ascund atât de tare de oameni și n-o să mă mai sperie mulțimile, gecile roșii și nici zilele astea călduroase.

P.S. Eu chiar m-am simțit bine să port masca pe fața – asta ca să înțelegeți cât de introvertită vreau să fiu uneori. Nu mă vede nimeni, mi se văd doar ochii, mă simt bine, da, sunt ascunsă, sunt în cochilie, ah, ce bine-i.

P.P.S.: La cina am vrut să mănânc KFC. Unii își îneacă amarul și stresul în alcool, alții în mâncare, alții în poezie, în cărți, în orice e lumesc sau nelumesc, în ce își doresc ei. Eu mi le înec în toate. Dar azi chiar îmi era poftă de aripioare picante.

Poză: Marcos Paulo Prado, Unsplash

jurnal
Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Abonează-te la newsletter

Verificați și în „spam” mailul de confirmare

Articole populare:

Articole asemănătoare:

Amintiri

Cum știi că vine toamna?

cum știi că vine toamna?te duci într-un muzeu. într-un oraș total necunoscut. nu-i știi străzile și nici mirosul. habar nu ai cum îi arată intersecțiile

Citește mai mult »

Acest site folosește cookies pentru a îmbunătăți experiența utilizatorilor.